O discuţie cu Maria Hibovski este o lecţie profundă. Pentru că Maria devorează viaţa şi viaţa o devorează pe ea. Inteligentă, delicată, sensibilă, dar în acelaşi timp dotată cu o voinţă de fier, mută munţii din loc pentru a-şi îndeplini planurile. Este de o sinceritate care taie în carne vie până la os.
Dacă ar fi să radiografiem profesional doar ultimii cinci ani, a onorat scena cu şase spectacole la Teatrul Tineretului: spumoasă în „Dar… ce-aţi crezut?!” (regia Tudor Tăbăcaru), dezinvoltă în „Visătorul” şi „Amintiri” (Ada Milea), remarcabilă în „Feminin” (Eugen Jebeleanu) şi „Ghid de supravieţuire” (Cristi Avram) şi dramatică în „Viitorul din trecut” (Clemens Bechtel). Plus „Urăsc femeia”, a lui Gheorghe Hibovski cu Teatrul Tandem.
Copiii talentaţi o adoră în calitatea ei de profesor de actorie la Centrul de Cultură „Carmen Saeculare”, unde în ultimii cinci ani a făcut 10 spectacole diferite pe grupe distincte de vârstă. Să nu uităm că a coordonat Teatrul de Joacă la Biblioteca Judeţeană, iar în prezent este şi director executiv şi actriţă la Teatrul Tandem.
– Care a fost primul moment în care v-aţi simţit actriţă?
– Dacă este să vorbim despre dorinţa de a te arăta, de a te exhiba, cred că aveam vreo 6-7 anişori când făceam tot felul de scenuţe în faţa blocului, iar mai apoi la Casa de Copii, unde am crescut un număr de ani, făceam spectacole de una singură. Puneam un cearşaf dintr-un colţ într-altul, învăţam poveşti pe de rost de la pick-up şi apoi jucam eu toate rolurile: mai întâi eram Făt Frumos, apoi Ileana Cosânzeana şi aşa mai departe. Dar niciodată n-am catalogat asta ca artă, n-am gândit că asta înseamnă să fii actriţă… Dar nu mi-am dorit să devin acriţă până nu l-am întâlnit pe soţul meu şi am renunţat la muzică.
Primul rol a fost într-un spectacol al soţului meu, de fapt aveam vreo trei roluri, în care m-am simţit extraordinar. Era în 1981 şi am mers în turneu în toată ţara cu acel spectacol, cu doar trei oameni în trupă, care ţineau o sală plină de 500-600 de copii, fără microfoane, totul live.
– V-a incomodat faptul că sunteţi o femeie frumoasă?
– O să râdeţi, dar eu niciodată nu m-am considerat frumoasă. Ba dimpotrivă, şi ştiu şi de unde vine povestea. Eu am avut o soră care era cu un an şi jumătate mai mare ca mine şi care a murit la vârsta de zece ani. Şi până a ajunge noi la Casa de Copii toată familia mea a iubit-o pe ea, eu fiind considerată „băieţoasa”. Şi asta pentru că eram extrem de energică, toţi copacii erau ai mei, nu aveam astâmpăr. Pe când ea era fetiţa frumoasă, blondă, rotundă la faţă, cu chip de înger. Emana căldură, pe când eu, cu strungăreaţa mea şi cu părul tuns scurt, emanam o agilitate de animăluţ neîmblânzit. Acum îmi spun că ea e îngerul meu păzitor şi mă veghează. Dar în copilărie, având această comparaţie în ea şi în preajma familiei, m-am considerat mai puţin frumoasă şi am rămas cu această idee. Abia mai târziu, după 30 de ani am început să fac tot ce pot să fiu feminină şi să-mi pun în valoare această latură. Dar, paradoxal, eu nu m-am considerat niciodată o femeie frumoasă. Mai degrabă o femeie interesantă şi care are o anumită carismă.
Este adevărat că în această materie am standarde foarte înalte. Iar societatea impune un anume fel de frumuseţe: cea decorativă. Ca exemplu, dintre actriţe, le apreciez foarte mult din acest punct de vedere pe Charlize Theron şi Sharon Stone. Meryl Streep este totală…
– În traiectoria dvs. există vreun moment pe care n-aţi fi vrut să-l trăiţi?
– Dacă este să vorbesc de viaţa particulară şi nu de cea profesională, este povestea cu sora mea. Aş fi vrut să nu se întâmple. Dar, faptul că am crescut la Casa de Copii nu este vreun impediment pentru mine… Acolo am învăţat disciplina, acolo am practicat gimnastică artistică, handbal, volei, atletism de performanţă. Apoi am făcut muzică foarte multă, am învăţat să cânt la mandolină. Acolo mi s-au dezvoltat spiritul artistic şi cel didactic şi, deşi era problemă de supravieţuire, s-a dezvoltat şi generozitatea. Pentru că noi eram multe fete în clasă şi tot ce aveam eu împărţeam cu ele.
– Dincolo de a fi actriţă mai există ceva ce contează în momentul de faţă?
– Întotdeauna o să conteze muzica. Chiar am în plan un album de colinde, vreau să reiau două melodii rock (am cântat la un moment dat într-o trupă de rock) şi două piese de muzică populară. Muzica este în sufletul meu şi m-a ajutat foarte mult şi în actorie. În spectacolele montate cu soţul meu aveam de cântat, şi nu puţin. La fel şi la Teatrul Tineretului.
– Până unde merge posibilitatea dvs. de dedublare? Mai simplu: vi s-a întâmplat să scăpaţi personajul din mână şi să uitaţi că sunteţi actriţă?
– De multe ori am analizat acest aspect, şi mai ales în deplasările cu săli pline, am avut momente în care jucam, mă dedublam, realizam că joc, că sunt actriţă, dar că am o putere formidabilă să ţin în mână o sală cu atât de mulţi oameni. Cu doi, maxim trei oameni pe scenă. Dar să ajung să rămân în personajul acela mai mult decât e cazul, sau cum au fost situaţii cu actori celebri care s-au transpus atât de mult încât au luat-o razna… nu e genul meu. Eu am făcut de fiecare dată translaţia altfel: am înţeles personajul cumva şi l-am adus la mine cu tot ce am eu, astfel încât să fie adevărat. Mi-a fost întotdeauna frică de fals, de teatral, de aceea am încercat la fiecare rol să nu mă repet. Şi să nu mă plafonez cum văd în jurul meu cazuri, pentru că plafonarea şi autopastişarea te aduc la a nu mai vrea nimic, la a face lucrurile la fel, la a nu mai conta cum este şi atunci unde mai e arta.
– Deci există actori care sunt „aceeaşi” în roluri diferite?
– O, daaa… gândiţi-vă puţin: chiar şi cei mai mari actori, ei sunt cumva la fel… Să-l luăm ca exemplu pe Robert de Niro – are un singur tipar. Dustin Hoffman este unul dintre singurii actori care, din punctul meu de vedere e histrionic de-a dreptul, pentru că putea face tot felul de roluri. Şi Jim Carrey, deşi a fost băgat în faţă cu tot felul de roluri de strâmbăcioşi, are nişte roluri extraordinare de dramă, cântă şi dansează formidabil, adică poate fi orice.
Eu încerc şi spun „da” tuturor propunerilor. Fac şi reclamă la ochelari sau parfum – am pe internet trei clipuri la trei parfumuri diferite, astfel încât să nu semene nici unul cu celălalt, fiind creaţia mea 100%.
– Care a fost cea mai importantă „întâlnire” din viaţa dvs.?
– Categoric, cu soţul meu. Dar dacă o luăm cu începutul, şi cu părinţii mei a fost o întâlnire. Dincolo de moştenirea genetică, ei, vrei, nu vrei, te influenţează. Uneori în bine, alteori e posibil să fie mai puţin bine. Pentru că părinţii vin cu iubirea necondiţionată şi poate că îţi vor binele, dar binele acela poate fi al lor, nu şi al tău. Şi întâlnirea cu Casa de Copii şi tot sistemul acela au însemnat ceva pentru mine… Eu cred că fiecare om care intră în viaţa noastră are ceva important de dăruit. Dar dincolo de oricine rămâne soţul meu, cu care, iată sunt împreună de 29 de ani.
– Cum se explică această aplecare insistentă de a dărui copiilor din arta teatrală?
– Cred că vine tot din copilărie şi tot din faptul că am crescut la Casa de Copii şi din dorinţa de a dărui celor care n-au avut. Eu nu am avut parte de cursuri de teatru la şcoală şi mi-a lipsit modul acesta organizat şi empatic şi preocuparea pentru dezvoltarea personală a copilului. Eu asta încerc. Bineînţeles organizăm şi spectacole, unii elevi de-ai mei de-a lungul anilor au devenit actori, regizori de film, de teatru… dar în primul rând au devenit oameni… În plus eu iubesc nespus copiii, sunt topită când îi văd. Doisprezece ani am lucrat şi la grădiniţe, ieşeam epuizată de acolo, mă dăruiam cu totul, eram de vârsta lor, în mintea lor.
– Clemens Bechtel şi ultima piesă montată la Teatrul Tineretului, „Viitorul din trecut”…
– A fost o întâlnire nemaipomenită cu acest regizor, apropo de întâlniri. Atâta blândeţe, atâta inteligenţă şi înţegere la un om, mai rar. Şi neamţ! M-am ataşat extraordinar de el, chiar acum două zile am vorbit cu el şi mi-a arătat mormântul soţiei, care a murit de cancer. Scena pe care o fac eu în piesă la un moment dat este extrasă chiar din viaţa lui. S-a stabilit o relaţie specială între noi şi repet, pentru un neamţ este uimitor. Bine, despre mine, numerologic se spune că am trăit într-o viaţă anterioară în Germania.
Noi am făcut primele întâlniri pe Zoom. Eu în şcoală n-am făcut engleză, ci doar rusă şi franceză. Ştiu engleză din muzică, din filme, dar deşi nivelul meu nu este grozav şi nici Clemens nu ştie română foarte bine, a fost acea chimie, deşi nu ne vedeam decât printr-un ecran. La asta a contribuit şi faptul că eu de felul meu sunt un om deschis, nu mă ascund, nu încerc să-mi ascund trecutul şi încerc să fiu un exemplu pentru ceilalţi, pentru că nu e puţin lucru dacă priveşti de unde am venit şi unde am ajuns. Clemens a dezgropat cumva povestea mea din trecut şi evident că l-a sensibilizat, astfel că mereu mă întreba dacă nu mă jenează faptul că o spun oamenilor. Dar pentru mine a fost uşor terapeutic s-o dezvălui, pentru că într-adevăr povestea cu sora mea încă este o mică traumă, şi de fiecare dată când vorbesc despre ea mă mai eliberez încă un pic.
Îmi doresc din suflet ca Clemens să revină şi să să mai facem o piesă şi e posibil ca asta să se întâmple.
– Aveţi cumva nostalgia teatrului în forma lui clasică sau vă simţiţi confortabil şi în formele lui mai moderne?
– Mă simt confortabil în orice formă de teatru. Sunt deschisă la orice provocare, la orice experienţă. Îmi place şi dramaturgia clasică – pentru mine Cehov este un Dumnezeu, l-am iubit cel mai mult. Îmi place şi Shakespeare, dar acea zonă a dramaturgiei ruseşti o simt foarte adânc în mine. Dar dincolo de asta vreau să fac orice.
– Teatrul Tandem a împlinit vârsta de 25 de ani. Ce urări îi faceţi?
– Aaaa, să fim sănătoşi! Practic Tandem suntem eu şi soţul meu şi vreau să fim sănătoşi să putem face şi alte lucruri aici în săliţa asta. Noi am mai făcut o sală la Biblioteca Judeţeană, prin bunăvoinţa domnului director Bostan, care apoi a fost închisă de ISU. Din acel moment ne-am zbătut pentru un sediu şi am reuşit. Acest spaţiu al Teatrului Tandem, unde era o centrală termică dezafectată, cu şobolani, cu cazane, cu pereţi uzi, cu coş de fum găurit – eu l-am făcut în proporţie de 80%, ajutată de sponsori. În trei ani am făcut ceea ce se vede. De restul s-a ocupat soţul meu. Noi vrem ca aici să fie o efuziune de artă şi cultură: de la pictură, la muzică, la teatru şi orice formă de manifestare artistică. Vreau să facem săptămâna Teatrului Tandem şi să punem în scenă toate cele cinci minispectacole pe care le avem pentru adulţi, să le şi filmăm, să aducem televiziuni. Să facem apoi şi teatru de amatori, cum făceam la Teatru de Joacă sau la Casa de Cultură, cu oameni ca dvs., de această vârstă, care vor să iasă din ei, care vor să se depăşească.
Şi îmi doresc ca Teatrul Tandem să aibă ani mulţi înainte, cu noi sau fără noi. Vreau ca alţii după noi să continue, să meargă mai departe.
– Ce înseamnă fericirea pentru dvs.?
– Pe plan profesional, asta, ce v-am povestit până acum. Pe plan personal, să mă uit la un serial bun, să-mi gătesc, să iubesc, de la soţ, până la copil, până la floare, până la fluture; iubesc păsările de mor. Dacă o fi să mă reîncarnez aş vrea să devin pasăre pentru că mi se par atât de libere şi frumoase. Cred în Dumnezeu care este în tot şi în toate şi mă rog la îngerii mei.
A consemnat Gianina BURUIANĂ