Am ales acest titlu pentru interviul cu doamna profesoară de matematică Liliana Georgescu, gândindu-mă că suntem în numărul din noiembrie al revistei noastre şi anotimpul auriu s-a instalat uşor-uşor, dar şi reflectând la toamna unei cariere de 41 de ani, ce a lăsat urme vizibile în învăţământul nemţean.
• Interviu cu doamna profesoară Liliana Georgescu
– Din anul 1979 sunteţi binecunoscuta profesoară de matematică Liliana Georgescu, de la „Rareş”. De ce matematica?
– Cred că matematica m-a ales pe mine. Am avut în liceu un profesor foarte exigent şi am urmat facultatea de matematică pentru că era un domeniu pe care îl stăpâneam foarte bine. Astăzi, mulţi absolvenţi de liceu aleg ceea ce le place, ceea ce le poate asigura un confort material sau spiritual, acordând mai puţină atenţie la ceea ce ştiu şi sunt capabili să facă. Ideal este să găseşti echilibrul între ceea ce vrei şi ceea ce poţi.
– Aţi avut aşteptări mari de la elevii dvs.?
– Dacă vă gândiţi că mi-am dorit ca elevii mei să devină mari olimpici am să vă dezamăgesc. N-am intrat niciodată în sala de clasă având ca obiectiv un anumit număr de premii la concursuri, deşi recunosc că mă bucuram să descopăr elevi capabili să obţină performanţe deosebite în matematică (sau orice alt domeniu). Realitatea este că matematica nu este cea mai iubită disciplină pentru că necesită efort de concentrare, tenacitate, răbdare şi… timp. Ceea ce mi-am dorit ca profesor a fost să-mi conving elevii de utilitatea deprinderilor pe care le pot obţine studiind matematica, în orice domeniu de activitate profesională şi în viaţa personală. Şi cred că în mare măsură am reuşit… e adevărat, am avut şansa de a lucra cu elevi cu aspiraţii înalte.
– Cum s-a împăcat învăţarea centrată pe elev cu disciplina dumneavoastră?
– Cred că nu este profesor care să nu fi parcurs în ultimii 15 ani măcar un curs de formare pe tema învăţării centrate pe elev. Din păcate, unii au înţeles că trebuie să ne limităm la nevoile elevului… dar de unde ar putea şti un elev la 12 sau chiar 17 ani care sunt nevoile sale de formare când dinamica vieţii economice şi sociale ne-a dovedit că este greu şi pentru un adult să anticipeze ce se va întâmpla peste 10-15 ani? De aceea rolul şcolii a fost şi este acela de a oferi elevilor o paletă largă de cunoştinţe, deprinderi, abilităţi care să le permită să se adapteze uşor într-un viitor greu predictibil. Problema nu este ce trebuie să înveţe elevii, ci cum să o facă cât mai eficient. În ceea ce mă priveşte am încercat întotdeauna să-mi adaptez metodele de lucru la atmosfera (încărcată de o diversitate de stări emoţionale greu de anticipat) pe care am simţit-o când am intrat în clasă.
– Acum, la final de carieră, dacă ar fi să faceţi vreo schimbare, care ar fi aceea?
– Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi ales un alt drum. Sunt mulţumită de viaţa mea şi de deciziile pe care le-am luat chiar dacă, uneori, nu m-au condus pe drumul pe care mi l-am propus, nu neapărat pe unul greşit, ci altfel decât mi-am dorit. Mi-a plăcut să mă aventurez pe un drum necunoscut, să mă confrunt cu situaţii noi şi de aceea, dacă ar fi să o iau de la capăt, cu amintirea a ceea ce am făcut în această viaţă, cu siguranţă aş face altceva.
– În repetate rânduri aţi fost formator în cadrul Casei Corpului Didactic. Cum vi s-a părut să lucraţi cu adulţii, în comparaţie cu copiii?
– E altceva! Nu aş putea spune că-mi place să lucrez mai mult cu elevii decât cu adulţii sau invers, pentru că sunt activităţi care nu sunt comparabile. Deşi îi înveţi şi pe unii şi pe alţii, modul în care faci acest lucru, efectele asupra lor şi asupra ta sunt diferite. Adulţii vin la curs având o experienţă profesională vastă pe care trebuie să ştii să o valorizezi. Copiii vin la şcoală ca să câştige experienţă şi trebuie să ştii să creezi acele situaţii de învăţare care să le permită ca experienţa obţinută să fie cât mai bogată. Adulţii vor să obţină anumite abilităţi care să le fie de folos în contexte profesionale bine definite. Copiii asimilează cunoştinţe variate, deprinderi de tot felul care îi ajută să se descopere pe ei înşişi. De la adulţi înveţi că realitatea dintr-o şcoală este cu totul alta decât în altă şcoală, că sunt o sumedenie de aspecte pe care trebuie să le analizezi şi că ora de curs poate fi o surpriză în privinţa căreia soluţiile de anticipare sunt nule. De la copiii înveţi să rămâi tânăr şi ancorat în prezent, să te joci, să te bucuri de surprizele pe care ţi le fac şi să le transformi în lecţii de viaţă… pentru ei şi pentru tine.
– Ce impresii plăcute vă leagă de perioada de directorat la Colegiul Naţional „Petru Rareş”? Vreuna neplăcută?
– Am rămas cu amintiri plăcute despre tot ce a însemnat Rareşul în viaţa mea, ca elevă, ca profesor, ca părinte şi ca director. Sigur că au fost şi momente în care a trebuit să gestionez situaţii complicate, tensionate, conflictuale. Dar acestea au fost cele care m-au solicitat cel mai mult şi de fiecare dată când am reuşit să le depăşesc cu bine am fost fericită; când am avut eşecuri am învăţat din ele şi am mers mai departe cu demnitate, mai înţeleaptă, cu mai multă încredere în ceea ce pot să fac, mai tolerantă dar şi mai fermă cu cei din jurul meu.
Ca director, m-am bucurat de resurse umane excepţionale. Am încercat să valorific talentele şi capacităţile personalului şcolii evitând să cred că cineva trebuie să fie bun la orice, să oblig sau să impun cuiva să facă ceva la care nu se pricepe pentru ca, mai apoi, să-i reproşez, direct sau indirect, că nu şi-a făcut bine treaba. I-am tratat pe toţi cu respect, le-am ascultat opiniile, propunerile, le-am acordat încrederea de care aveau nevoie, le-am apreciat reuşitele şi i-am determinat să-şi asume greşelile făcute. Nu am fost niciodată zgârcită în a oferi un zâmbet!
Am fost alături de elevii mei la toate acţiunile pe care le-au organizat şi la care i-am lăsat să-şi folosească inventivitatea şi creativitatea fără a-i încorseta în reguli şi regulamente, i-am lăsat să greşească şi să înveţe din greşelilor lor, i-am consolat atunci când au eşuat, i-am ajutat să se ridice şi să o ia de la capăt şi m-am bucurat împreună cu ei când au obţinut succese. Mă bucuram când vedeam sala de festivităţi a liceului tot timpul plină şi când echipa de teatru a liceului cucerea premiu după premiu la numeroase festivaluri – devenise atât de cunoscută încât a jucat la Teatrul Tineretului cu casa închisă!
– Cred că vocaţia de manager şi-a găsit cel mai bine aplicarea în intervalul când aţi ocupat funcţia de inspector general adjunct. Aţi încercat să fiţi un om al schimbărilor şi al reformei? V-a reuşit?
– Perioada petrecută la inspectoratul şcolar a fost una marcată de apariţia Legii Educaţiei. Am studiat cu atenţie cele trei proiecte de lege, am participat la dezbateri, am analizat statistici şi propuneri ca urmare a implementării finanţării per/elev în 8 judeţe pilot, printre care şi judeţul Neamţ. Am visat la o schimbare reală şi profundă bazată pe un sistem descentralizat care să se autoregleze pornind de la o nouă formă de finanţare şi o implicare mult mai profundă a autorităţilor publice locale. Din păcate, legea a suferit atât de multe modificări (unele contradictorii) încât şi-a pierdut coerenţa şi consistenţa devenind aproape imposibil de aplicat în integralitatea ei. Prin urmare, da, am încercat să implementez descentralizarea sistemului de învăţământ dar, nu, nu am reuşit – chiar dacă nu îmi asum responsabilitatea acestui eşec.
– În perioada 2017-2020 aţi fost şi director al Centrului Judeţean de Excelenţă Neamţ. Ce a însemnat această experienţă pentru dvs.?
– Am avut ocazia să aplic ceea ce am visat când eram la inspectoratul şcolar. A fost o experienţă unică. La centrul de excelenţă mi-am valorificat la maximum experienţa managerială. Cu un regulament minimal şi un buget stabilit prin negociere directă cu autorităţile publice locale am dat piept cu descentralizarea în adevăratul sens al cuvântului. Am avut libertatea de a-mi selecta resursele umane (profesori, elevi), de a-mi stabili obiectul de activitate în funcţie de nevoile de formare ale elevilor (pe care tot eu a trebuit să le identific) şi de resursele umane şi materiale de care dispuneam fără a fi constrânsă de niciun fel de norme şi reguli. În mod paradoxal, au fost şi momente în care mi-am dorit ca altcineva să stabilească obiective, regulamente, standarde, indicatori de performanţă, lucruri pe care altădată nu le-am agreat deloc. Dar a fost interesant. Nici nu am ştiut că am abilităţile de negociere pe care mi le-am descoperit (de fapt, mi le-am format aplicându-le în situaţii pe care care nu le-am putut evita).
– Dacă ar fi să numiţi trei lucruri care vă lipsesc acum, faţă de perioada când aţi fost în activitate, care ar fi acestea?
– Îmi lipsesc lucruri care altădată mă incomodau (sau aşa credeam): provocările, situaţiile care necesitau o rezolvare imediată, lupta cu timpul. Îmi lipsesc elevii cu capacitatea lor inepuizabilă de a se bucura sau distra din orice, cu întrebările lor care dovedesc o curiozitate şi o dorinţă de cunoaştere greu de bănuit cu câteva momente înainte, cu pasiunile şi abilităţile lor câştigate nu se ştie unde cu care reuşesc să ne surprindă de fiecare dată. Îmi lipsesc discuţiile (şi disputele) cu colegii mei pe teme profesionale şi nu numai, experienţele la clasă, pe care le împărtăşeam în timpul pauzelor, proiectele pe care le făceam cu unii dintre ei, chiar dacă unele nu reuşeau a fi finalizate.
Acum îmi permit luxul de a nu mai face planuri pe termen lung. Un lucru este sigur: voi acorda mult mai mult timp familiei mele.
A consemnat Gianina BURUIANĂ