Sagrada Familia – Barcelona
O vizită în Barcelona ne demonstrează cu prisosinţă faptul că puţine oraşe din lume îl concurează în materie de vitalitate şi culoare, în eleganţă şi stil, în spirit şi radicalism, în ingeniozitate şi dorinţa neobosită de reinventare. Este o mare încântare să te plimbi pe străduţele cartierului gotic, să te pierzi în mulţime pe celebrul bulevard Rambla, să-i admiri arhitectura, să simţi forfota acestei metropole, să iei parte la o sărbătoare locală, să te bucuri de superbele plaje. Dar faima sa incontestabilă este legată de amprenta specială pusă de operele lui Antoni Gaudi: Catedrala Sagrada Familia, Casa Battlo, Casa Mila, Parcul Guell, Casa Vicens, Palatul Guell şi multe altele.
Deşi încă neterminată, Catedrala Sagrada Familia (Sfânta Familie), capodoperă a modernismului catalan, este apogeul creaţiei lui Antoni Gaudi şi copleşeşte mai ales prin dimensiuni, prin originalitatea arhitecturii inspirate de credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru natură, şi prin simbolistică. Dacă ne întrebăm ce este modernismul catalan, trebuie să ştim că apare ca o mişcare artistică viguroasă, în ultimele două decenii ale secolului XIX, pe fondul dezvoltării economice a Cataloniei şi exaltării naţionalismului, fiind activă în domeniul arhitecturii şi artelor decorative; ca surse de inspiraţie există Art-Nouveau-ul vest-european, goticul catalan, motivele decorative arabe, mitologia şi arta populară locală.
Antoni Gaudi, geniul modernismului s-a născut în 1852 lângă Tarragona iar în 1878 a obţinut diploma de arhitect. A murit într-un accident de tramvai în anul 1926. Era îmbrăcat în haine de cerşetor, iar la spitalul unde a primit ultimele îngrijiri a fost recunoscut de un prieten, când, din păcate nu se mai putea face nimic. A fost îngropat la Capela Fecioarei de Carmen din cripta Catedralei Sagrada Familia, căreia i-a dedicat 43 de ani din viaţă.
Perioada atât de îndelungată necesară terminării catedralei se explică prin două motive: dimensiunea la care a fost gândită şi faptul că a fost construită din donaţii. Gaudi dorea ca oamenii să fie uimiţi de grandiozitatea bisericii şi să fie astfel încurajaţi să doneze pentru finalizarea ei. Obişnuia să spună celor care se mirau de planul său: „Clientul meu nu se grăbeşte” – dorind să exprime prin această sintagmă că pentru ceva închinat lui Dumnezeu timpul şi efortul nu au măsură. Iniţial, se estima un termen de câteva sute de ani pentru a fi terminată, luându-se în calcul tehnicile construcţie de la acea vreme. În prezent însă, datorită tehnologiei, se consideră că grandioasa catedrală va fi terminată în jurul anului 2033. În 2010 a fost terminat interiorul şi consacrat printr-o ceremonie prezidată de papa Benedict al XVI-lea.
Din exterior, proiectul curajos al lui Gaudi îţi taie respiraţia, privind cele trei faţade (a Naşterii, a Patimilor şi a Gloriei) şi cele 18 turnuri, reprezentând, în ordinea înălţimii pe cei 12 apostoli, pe cei 4 evanghelişti, pe Sfânta Fecioară şi, cel mai înalt – pe Iisus Hristos. Ceea ce te stăpâneşte la o privire de departe este o imensă curiozitate, iar la prima, de aproape, o mare frustrare că nu poţi înmagazina în mintea şi în sufletul tău imensitatea de detalii ce se deschid în faţa ochilor.
La capătul estic, scăldată în primele raze ale soarelui, simbol al întrupării, este Faţada Naşterii, singura construită în timpul vieţii lui Gaudi. El a imaginat portalul alcătuit din trei intrări – a Credinţei, a Speranţei şi a Carităţii – încadrate de sculpturi ilustrând primii ani ai vieţii lui Iisus, integrate într-un decor natural exuberant, pentru a sugera ideea că toată creaţia lui Dumnezeu îi venerează Fiul.
Faţada Patimilor, situată la capătul vestic este dedicată patimilor, morţii şi învierii lui Iisus. A fost începută în 1954, după planurile originale ale lui Gaudi şi indicaţiile lăsate pentru arhitecţii şi sculptorii generaţiilor viitoare. Are ca trăsătură bine definită faptul că, prin efectul chiaroscuro al arcurilor frânte şi coloanelor tăiate stârneşte un sentiment vecin cu teama, şi probabil că aceasta a fost şi intenţia lui Gaudi. Şase coloane înclinate asemenea unor trunchiuri de sequoia formează un portic cu linii rigide, în care sunt încastrate o serie de grupuri sculpturale ce înfăţişează scene de la Cina cea de Taină până la moartea lui Iisus pe cruce. Lângă sculptura Sărutului lui Iuda se află o pictogramă – pătratul magic – la care suma cifrelor adunate pe orice latură sau diagonală ne dă 33, vârsta morţii Mântuitorului. Figurile personajelor sunt aspre şi colţuroase, evocând astfel dramatismul, suferinţa şi sacrificiul. Autorul lor, sculptorul Josep Subirachs, a adus un ultim omagiu geniului catalan, modelând trăsăturile evenghelistului care priveşte coborârea lui Iisus de pe cruce după o fotografie care-l înfăţişează pe Gaudi, în ultimii săi ani de viaţă. Ca şi la celelalte faţade şi aceasta are trei intrări (dedicate Carităţii, Speranţei şi Credinţei) şi patru turnuri închinate apostolilor Iacob cel Tânăr, Bartolomeu, Toma şi Filip.
În prezent se lucrează încă la Faţada Gloriei, pentru care Gaudi a lăsat doar un studiu structural şi un plan simbolic şi grafic, dar pe care a descris-o ca fiind cea mai grandioasă, pentru că va fi intrarea principală. Registrul sculptural va reda totul, de la Creaţie, la Rai şi Iad, şi fiind orientată spre sud va beneficia de cea mai mare lumină în acord cu semnificaţia sa, conferită de Gaudi: „Gloria înseamnă lumină şi lumina naşte bucurie, şi bucuria fericirea spiritului.”
Când intri în Sagrada Familia te loveşte o uimire atât de mare şi înţelegi că eşti martorul unei experienţe de nerepetat în viaţă! Potrivit unui discipol al său, Gaudi a lucrat zece ani pentru a rezolva problema construirii naosului fără contraforţii şi arcurile butante care constituiau schema gotică tradiţională şi pe care genialul arhitect le considera „nişte cârje care susţin din toate părţile un corp strivit de greutatea propriei cărni”. Se spune că nimic din ceea ce a văzut un om nu-l poate pregăti pentru ceea ce va descoperi în interior – cel mai original şi mai spectaculos naos din lume, o minunată pădure din piatră, în care 36 de coloane se ramifică asemenea unor copaci permiţând o mai bună repartizare a greutăţii bolţii. Mai mult, ele sunt răsucite helicoidal, părând însufleţite şi participând la dinamismul ansamblului. Construcţia interiorului a început în anul 1987 după o machetă care a scăpat de distrugerile din timpul războiului civil şi are cinci nave iluminate de uriaşe ferestre vitraliate, care sunt sursele de lumină.
O relatare despre subiectul pus în discuţie nu poate fi decât seacă, deoarece cuvintele nu pot exprima, pe de o parte măreţia, iar pe de alta bogăţia de detalii artistice şi de simboluri ce însoţesc catedrala. Ea s-a înălţat ca o simbioză a celor trei pasiuni ale lui Gaudi – arhitectura, natura şi religia –, şi a muncii sale creative pline de abnegaţie, precum şi a celor care l-au urmat. Vizitarea Catedralei Sagrada Familia trebuie să fie o lecţie despre puterea geniului de a transcende timpul său, de a-şi lăsa urmele în istorie, de a influenţa, de a uimi.
A consemnat Gianina BURUIANĂ