Ce înţelegi prin a educa?
Odată, un cuplu care adusese recent pe lume un copil, l-a vizitat pe Confucius. Proaspeţii părinţi au venit la filozof să-l întrebe când trebuie să înceapă educaţia copilului lor. Meditând, el, le-a răspuns: „Aţi întârziat exact cu nouă luni”.
Motivele scrierii acestui articol sânt mai vechi. M-am întrebat adesea, precum au făcut-o şi mulţi părinţi din toată lumea: „De ce Dumnezeu mi-a dat un aşa copil «cuminte»? De ce nu mă ascultă? De ce este agresiv? De ce apar atâtea conflicte între noi?”. Iar şirul de ce-urilor poate fi continuat, fiecare dintre noi având probleme personale cu copilul.
Nu mi-am propus să scriu despre educaţie la general, deoarece poliţele librăriilor abundă de literatură de specialitate şi nu cred că e posibil să cuprinzi necuprinsul. Vreau să vă împărtăşesc doar câteva gânduri despre oportunitatea unei educaţii bazate, în primul rând, pe comunicarea dintre părinte şi copil. De fapt, ce ne dorim noi de la copiii noştri? Să fie cuminţi, să vorbească frumos, să ne asculte. Vrem multe, însă nu întotdeauna socoteala de-acasă se potriveşte cu cea din târg. De ce suntem atât de pretenţioşi faţă de copiii noştri şi nu vrem să îi ascultăm atunci când încearcă să ne explice cauza unor acţiuni de-ale lor?
Psihologii susţin că uneori noi, părinţii, exagerăm cu cerinţele şi restricţiile. Cu certitudine, una dintre problemele noastre, ale tuturor, este comunicarea, mai bine-zis lipsa ei. În goana de a le face pe toate, uităm că trebuie să purtăm un dialog continuu cu copilul nostru.
Vreau să vă povestesc o situaţie din viaţă ce m-a determinat să îmi schimb modul de comunicare cu copilul meu. Începutul lui septembrie. Fiica mea a devenit elevă. Are de scris. Şi nu îi reuşesc la fel de bine toate literele. Sunt foarte supărată. Faţa mea spune totul: „E chiar atât de greu să copiezi câteva litere? M-am săturat să văd hieroglifele astea!” Fiica se uită la mine şi citesc frica pe faţa ei. Nu m-am gândit prea mult la ceea ce am spus. M-a interesat doar faptul că nu face ceea ce i se cere. Atât. Credeţi că dacă am fost agresivă s-a schimbat ceva? Nu. Replici dure de acest gen au mai fost şi cu alte ocazii. Până când, într-o discuţie despre situaţia descrisă mai sus, o (fostă) profesoară din facultate mi-a sugerat că, pentru a obţine rezultatele scontate, ar fi fost mai nimerit să mă comport altfel. Atunci am purces să caut prin diverse surse răspunsuri la întrebările mele (care nu întârziau să apară). Am început să îmi analizez comportamentul şi atitudinea faţă de copil. Am observat primele efecte şi m-am bucurat (apropo, este un enunţ învăţat tot în procesul remodelării). Acum, dacă văd că fiicei mele nu-i izbutesc anumite lucruri, mă implic şi o ajut, încurajând-o: „Ai scris acest rând mai bine decât celelalte. Mă bucur că reuşeşti!”.
Cred că regula de aur a comunicării dintre părinte şi copil este următoarea: trebuie să simţim şi noi ceea ce simte copilul nostru, să înţelegem ce trăieşte el în acel moment şi abia apoi să îi cerem să facă ceva. Cum putem realiza acest lucru? Simplu. Situaţia pe care am descris-o poate fi re-creată astfel: văzând că ceva nu-i reuşeşte copilului, nu ridicăm vocea, nu facem gesturi necontrolate, ci îi spunem: „Eşti supărat(ă) că nu izbuteşti. Hai să exersăm pe maculator”. În acest caz îl/o vom încuraja şi vom evita complexele (din păcate, prea multe pe parcursul vieţii). „Cine seamănă vânt culege furtună”, spune înţelepciunea populară. Proverbul subliniază cum nu se poate mai bine faptul că dacă agresăm copilul fie şi verbal, (replici de genul „Ce copil nerecunoscător am crescut!”, „Câte am făcut pentru el/ea şi uite cum vorbeşte!” nu sunt rare în zilele noastre), mai târziu el se va comporta cu cei din jur şi chiar cu noi în aceeaşi manieră. Acţionează legea bumerangului. Cred că noi, părinţii, trebuie să înţelegem că avem în faţă nu o marionetă sau un robot, ci o personalitate în formare. Dragi părinţi şi profesori, meditaţi la atitudinea pe care o aveţi faţă de copiii pe care îi educaţi, deoarece de aceasta depinde cât de buni, deştepţi, toleranţi, iubitori şi înţelegători vor creşte ei.
Ana MUNTEAN,
Liceul „Litterarum”, Chişinău