Cultură şi normalitate
Parcă profetice, dar şi valabile pentru mileniul III, cuvintele lui Octavian Paler se înscriu reuşit în realitatea noastră contemporană: „Îmi iubesc ţara când nu mă uit la televizor şi când nu merg pe stradă”. Ne alarmează aceste cuvinte sau zgomotul infernal al străzii, determinat nu de evoluţia tehnologizată a vremii, ci de indolenţa unora care îl acceptă din cauza surzeniei, a muţeniei interioare. Lăsăm „zgomotul fără nimic” să ne înăbuşe lupta cu el?
Un pedagog de calitate – o calitate mai rar întâlnită în zilele noastre, în care guvernează banul, şpaga, interesul, pilele, relaţiile – îşi va pune mai des această întrebare. Sub ochii lui cresc generaţii întregi, care pleacă în lume şi caută căi de cunoaştere şi de creştere. Dar, la un moment dat, rolurile se inversează. Clipul publicitar de odinioară cu profesorul-pacient ajuns pe mâna doctorului, fost discipol, care îl bagă în ghearele morţii, pentru că nu dă şpagă, nu ne sugerează altceva decât faptul că astăzi faţa şcolii este şifonată. Lipseşte calitatea, iar aceasta, ca şi alte instrumente şcolare, derivă din cultură – fenomen însemnând lărgirea minţii şi a spiritului.
Cei şapte ani de acasă servesc ca fundament al creşterii spiritual-morale în viaţă, dacă educaţia în familie are tradiţii patriarhale. Goana după succes este astăzi o modă, o modă pe durată lungă. Ne convine sau ne este mai uşor să credem că succesul ne garantează respect, dar un astfel de respect nu-i sincer, iar îndemnul lui Einstein (filtrat prin prisma muncii) – „Încearcă să nu fii om de succes, ci om de valoare” – este tot mai străin de noi, de dorinţa noastră de a pune munca în capul mesei. De ce? Pentru că ne irosim viaţa pe lângă cultură, deposedând societatea de normalitate.
Omul este pus în centrul Universului, dar ceea ce face el poate fi catastrofal pentru Univers. De-a lungul istoriei omeneşti, fiecare epocă a cunoscut câte un declin sau o criză, cauzate de progres. Dacă progresul ar ţine cont şi de cultură, consecinţele acestuia n-ar fi, în definitiv, regresive. Cele două mari culturi ale lumii, greacă şi romană, au emis valori, adevărate „paradisuri” pentru posteritate, pe care ar fi trebuit să le îngrijească şi să le promoveze fiecare. Dar fie că s-a muşcat din mărul discordiei, fie că de-a lungul timpului cutia Pandorei a cam stat deschisă, valorile au fost înlocuite cu interese personale. Mulţi dintre cei care au influenţat negativ lumea n-au înţeles că „bogăţia sufletului este singura bogăţie, celelalte sunt dureri” (A. Schopenhauer).
Profesorii de ştiinţe umanistice, în speţă de literatură universală, fac cu elevii un periplu cultural în perioadele anterioare, inclusiv prin a vizita expoziţii de pictură, de carte etc., fie şi virtuale. Aşadar, ei redescoperă şi prin intermediul acestor mijloace literatura de la Homer, Eschil, Vergiliu, Ovidiu, zăbovind la finele epocii renascentiste cu poetul Dante Alighieri. Renaşterea, în mod cert, ne convinge de cultura ei, pentru că a ştiut cum să o promoveze. De aceea, operele sale neobişnuite, umaniste, măreţe au ajuns până la noi. Dacă posteritatea ar fi respectat tendinţele renascentiştilor, atunci am fi moştenit veacul de aur intact, în mileniul III. Ideea de a ne egala cu strămoşii noştri în înţelepciune s-a cam şters. Puţin ne pasă dacă e demn de sine numai acela care are ştiinţă, educaţie, care e cultivat, elevat – slogan după care se conduceau renascentiştii, preluat de la antici.
Mulţi dascăli monitorizează evoluţia intelectuală a discipolilor, trăind, într-un final, bucuria împlinirii lor, nu prin funcţia deţinută, ci prin stilul, impregnat şi de cultură, în care exercită această funcţie sau profesia aleasă. E un fel de „temă pentru acasă” pe care o însuşesc discipolii pentru viaţă, dacă au avut adevăraţi mentori, care le-au demonstrat-o. […]
În ţara în care inteligenţa şi râvna nu lipsesc, guvernează cultura. În şcoala în care pedagogul este un intelectual fin, creierele tinere sânt înzestrate cultural. Tinerii pot înregistra performanţe doar dacă „au profesori, antrenori buni, care ei înşişi au obţinut performanţe” (C. Noica): Mihai Eminescu – discipol al modelului Aron Pumnul, criticul literar Eugen Simion – discipol al lui Perpessicius, avându-i ca mentori şi pe Ştefan Cioculescu şi pe Marin Preda; la rândul său, Eugen Simion îi are ca discipoli pe poeţii Nicolae Dabija şi Elena Tamazlâcaru etc. Cultura depinde de modele. Oricine se poate înscrie în această listă, cu o condiţie – pentru a atinge performanţe culturale trebuie să transpiri. Cultura poate începe de la lectură, ea poate începe şi atunci când vrei să te destinzi în faţa televizorului, urmărind emisiuni culturale. Mă întorc la tendinţa înaintaşilor antici sau a renascentiştilor. Aceştia apreciau cultura, fiindcă ea depăşeşte etapa barbară, prin ideea prelucrării permanente a sufletului. Dacă pe frontispiciul şcolii va fi arborat steagul culturii, aceasta, în mod sigur, nu va sta în ultima bancă.
Prof. Silvia STRĂTILĂ,
Liceul teoretic „Vasile Alecsandri”, Chişinău