În cimitirul „Eternitatea” din Piatra-Neamţ, pe malul stâng al pârâului Borzoghean, tronează un frumos şi falnic brad care captează admiraţia tuturor trecătorilor. Motivul? În cimitirul pietrean majoritatea copacilor sunt castani pe cale de dispariţie. Aici, în faţa pomenitului brad a fost înmormântat în toamna anului 2000, profesorul şi ziaristul Cătălin Stupcanu. A fost băgat sub glie alături de părinţii lui Agripina şi Valerian, ambii străluciţi învăţători ai ţinutului Neamţ, apostoli de 14 karate.
Ce ne mai amintim despre fostul nostru coleg de gimnaziu, liceu şi facultate? Multe, multe, lucruri frumoase. În primul rând a fost un elev eminent din mahalaua Precista – Piatra-Neamţ. A locuit pe Str. Oituz, lângă atelierul cu scară înaltă a domnului Ciurea, meseriaşul ce făcea mingi de cauciuc pentru toţi plozii din mahala. Alături, pe str. Alexandru Lăpuşneanu, locuia alt coleg de hârjoană, Eugen Verman, care a ajuns şi el gazetar de succes. Gimnaziul l-a făcut la şcoala dlui. director Baciu Aurel, din mahala. O şcoală, mare, frumoasă, trainică care există şi astăzi. Spaima şcolii de la intersecţia Sadoveanu, Alexandru cel Bun era proful Gorduza care pretindea „să halim matematica pe pâine”. Şi noi, nu-l ascultam.
Ajuns la Liceul Petru Rareş, numit în obsedantul deceniu „Şcoala Medie de băieţi nr. 1” are ca profesori pe Aurel Rotundu, Haralambie Mihăilescu, Ţilică Velea, Valerian Ciauşu, Costică Borş, Teodoreanu… elevul Stupcanu se remarcă prin inteligenţă, seriozitate, corectitudine şi disciplină liber consimţită. Deşi a trăit în mahalaua Precista nu e văzut prea des în stradă cu derbedeii de pe Lăpuşneanu. Stătea în casă şi ronţăia cărţi. Era singuratic şi ursuz.
După examenul de maturitate (bacalaureat) pleacă la Iaşi la cea mai veche Universitate din România, „Alexandru Ioan Cuza” – la Istorie. A luat admiterea cu brio şi a devenit student model. Timp de cinci ani a lustruit băncile din amfiteatru II-7 ascultând prelegerile celebrilor profesori universitari: Mircea Petrescu Dâmboviţa, Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Dumitru Berlescu, Ilie Grămadă… A făcut parte dintr-un an tare din care n-au lipsit Gh. Buzatu, istoricul de mai târziu şi Cristian Vasile care semnează şi astăzi în România literară.
În septembrie ’61, tânărul profesor Cătălin Stupcanu bate la porţile consacrării; intră la prima oră de istorie cu catalogul sub braţ, la Şcoala Zbereşti – Costişa. Trece şi pe la Şc. Generală Nr. 1 din Piatra-Neamţ unde-şi dă gradul I, în faţa prof. Universitar ieşean, Dumitru Rusu cu care nu am nici o legătură, dar de numele căruia „am profitat”. Am devenit mai cunoscut pe nedrept, evident în rândul cititorilor, dl. prof. Universitar Dumitru Rusu semnând multe articole în Anale Ştiinţifice, revista Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Am fost coleg bun câţiva ani cu profesorul de istorie Cătălin Stupcanu şi pretind că l-am cunoscut. Dumnealui funcţiona la Şcoala Genenerală Nr. 1 de lângă abator, eu peste drum la Şcoala Genenerală Nr. 9, Gara Veche. L-am bănuit de o sastisire tot mai mare faţă de şcoala societăţii socialiste multilateral dezvoltată. Cătălin iubea cartea, liniştea, meditaţia, lectura şi ziarul. Presa era marea lui pasiune. Nu-i plăceau politicienii şi îi era frică de partidul unic. Îi plăcea să fie cărturar veritabil, nu activist de partid, politruc. Într-un an şcolar, noi, profesorii de ştiinţe sociale din Neamţ, am fost invitaţi la o activitate metodică „model” la Liceul „Roman Vodă” de pe malul Moldovei. La pauză, fumătorii au ieşit în faţa liceului la poveşti. Un profesor cam zurliu din Borleşti s-a oferit să ne spună o poezie. S-a închinat ca un premiant la serbarea de sfârşit de an şi a început: „Noi ţiganii şi jidanii⁄ L-am ucis pe Antonescu⁄ Să vă văd pe voi românii⁄ Ce faceţi cu Ceauşescu?” Mamăăăă! Să vedeţi cum fugeau în toate direcţiile propagandiştii Partidului, inclusiv colegul Stupcanu… Şi gaşca s-a spart mintenaş. Din nou am devenit soldaţii disciplinaţi şi credincioşi ai PCR-ului şi am mers tot înainte, tovarăşi. La întoarcere spre casă, stând în autobuz lângă Cătălin l-am întrebat în şoaptă: „Şefu! Da de ce fugeai aşa de panicat când cu urătura propagandistului hazliu?” Răspuns: „Bă, habar n-ai cât de nasol se poate isprăvi o chestie ca asta!” Şi nu am aflat pentru că n-a ciripit nimeni.
Iaca aşa era pe vremea „Epocii de aur”. Era mai sănătos să taci decât să vorbeşti. Domnul Stupcanu se ferea de politică şi politicieni. Citea, citea şi comenta lucruri de esenţă. L-am văzut muncind şi la ziar, la „Ceahlăul” pietrenilor. Aproape de pensionare a descoperit un lucru incredibil: nici după Revoluţie presa n-a devenit câinele de pază al democraţiei. Scârbit de toţi şi de toate a plecat pe Ceahlău ca în fiecare toamnă. Numai acolo se simţea „în apele lui”. Când urca pe Toaca uita de toate mizeriile mediatice în care trăia numai că, cel ce se naşte e obligat şi să moară. Şi a plecat şi el, escaladând muntele sfânt al dacilor. A plecat pe picioarele lui şi l-au adus alţii.
Şi anii au trecut, să tot fie 18 de atunci. Timp în care prietenii şi colegii de la „Ceahlăul” sau de aiurea i-au pus flori pe mormântul de pământ cu margine betonată de sub falnicul brad. Dar, de o vreme, surpriză: mormântul familiei Stupcanu a dispărut din peisaj. Nu am căderea să comentez asta, dar lipsa mormântului mă întristează. Parcă prea repede am dat uitării memoria profesorului gazetar. Acum falnicul brad pare şi el mai trist. În fond şi asta este o ştire despre jurnalistul pietrean. De ce tristă? Ne împuţinăm de la an la an. Mă refer la foştii rareşişti.
Să auzim numai de bine!
Dumitru RUSU