Comemorăm, în anul de graţie 2024, 80 de ani de la trecerea în eternitate a celui care avea să fie cunoscut în literatura română drept unul dintre cei mai mari poeţi simbolişti. Născut în 1881 la Bucureşti, Ion Minulescu îşi va petrece copilăria la Slatina, oraşul din care venea mama sa, însă anii de şcoală îl vor purta la Piteşti; în 1899, îşi va trece bacalaureatul la un pension particular din Bucureşti.
Socotindu-se un neînţeles, fără o audienţă prea mare la public în perioada debutului, destinul literar al poetului avea să se schimbe radical şi va cuceri o popularitate fără niciun fel de echivoc, popularitate care va creşte în primul sfert de veac al XX-lea. De altfel, această situaţie oarecum paradoxală o regăsim explicit formulată în confesiunea publică „Nu sunt ce par a fi!”, tipărită pentru prima dată în 1941: „Nu am intrat în gustul marelui public decât atunci când am început să-mi recit eu singur poeziile, cu prilejul şezătorilor la care, pe vremea aceea, scriitorii erau înlocuiţi cu actorii.” Aşadar, acest farmec al proscrisului şi boemului de altădată îl transformă pe Minulescu într-o vedetă care cucereşte instantaneu adeziunea publicului. Asta, poate, şi pentru faptul că a ales „romanţa” ca modalitate de a exprima sensibilitatea publică autohtonă; erau la modă, în epocă, atât liedul german cât şi cântecul francez, iar de aici până la romanţă nu a fost decât un pas.
Situarea versurilor minulesciene în contextul primului deceniu al secolului trecut aduce un suflu nou în istoria liricii româneşti: poetul apărea în momentul în care romantismul posteminescian domina scena poeziei; cu toate acestea, ecourile tot mai estompate ale poeziilor lui Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc, poeţi asociaţi cu poezia de la sfârşitul veacului al XIX-lea, susţin prezenţa lui Minulescu şi promovează acel nou mod de a scrie poezie. Dacă poezia lui Octavian Goga aduce în prim-planul literaturii imaginea ţăranului, versurile lui Dimitrie Anghel mută centrul de gravitaţie al liricii româneşti spre simbolismul floral, care întruchipează stări de spirit de sorginte urbană; Nicolae Iorga aprecia că D. Anghel este „poetul acestei îmbelşugate grădini, care e o grădină boierească, o grădină scumpă, pentru oameni avuţi.” Pe de altă parte, Şt. O. Iosif şi Panait Cerna se bucurau de o preţuire publică evidentă tocmai pentru dimensiunea populară şi sentimentală a versurilor. Dar, personalitatea care l-a influenţat într-o măsură mai mare pe Minulescu a fost tocmai poetul maudit (blestemat), Al. Macedonski; acesta, apreciat numai de un grup restrâns de prieteni din cauza caracterului său dificil, mereu în contratimp cu epoca, deşi publicase mai multe dintre capodoperele sale, va asocia numelui său eticheta de teoretician al simbolismului tocmai prin articolul său scris în manieră profetică, „Poezia viitorului”. Dar, paradoxal, niciunul dintre aceşti poeţi nu l-au influenţat într-o măsură prea mare pe Ion Minulescu; doar, după călătoria sa la Paris, acolo unde cunoaşte atmosfera literară specifică primului deceniu al secolului al XX-lea, drumul său poetic îşi consolidează formula şi îşi defineşte opţiunile. Jules Laforgue, pe care îl cunoaşte în capitala Franţei, va fi unul dintre cei care vor exercita o influenţă hotărâtoare asupra poetului român: „el este cel sub a cărui zodie poetică aveam să-mi croiesc primele directive conştiente, ca să zic aşa, de-a lungul câmpului arid şi plin de scaieţi, în care mă trezisem rătăcit la un moment dat,” transformându-l într-un adevărat şef de şcoală simbolistă. Unele dintre primele sale poeme sunt adevărate manifeste, tocmai prin aceea că îmbrăţişează principalele tehnici ale acestei şcoli literare: versul liber, simbolul, sugestia, corespondenţele; adăugăm, în acest context, şi următoarea apreciere: prin întreaga sa operă, Ion Minulescu a împământenit la noi un mod de viaţă simbolist, sinteză între boemă şi dandism. Iată care sunt, aşadar, resorturile intime ale poeziei lui Ion Minulescu, devenite în timp coordonatele întregii sale opere!
Universul liric este configurat de următoarele volume şi cicluri de versuri: Romanţe pentru mai târziu, Liturghii profane, De vorbă cu mine însumi, Strofe pentru elementele naturii, Strofe pentru cele patru anotimpuri, Strofe pentru faptele diverse, Strofe pentru mine singur, Strofe pentru Cel-de-Sus, Nu sunt ce par a fi…, Patrusprezece inedite şi Cinci groteşti. Chiar şi la o simplă enumerare a titlurilor se constată acea diversitate a intereselor poetice, transformate în tot atâtea teme ori motive literare. Dacă adăugăm şi operele în proză şi pe cele dramatice (romanele Roşu, galben şi albastru şi Corigent la limba română, culegerea de nuvele fantastice Cetiţi-le noaptea, piesele de teatru: Amantul anonim, Nevasta lui Moş Zaharia, Omul care trebuia să moară, Allegro ma non troppo, Manechinul sentimental, Porumbiţa fără aripi etc.) precum şi multitudinea de reviste şi foi literare în paginile cărora a publicat („Viitorul”, „Viitorul social”, „Viaţa românească”, „Convorbiri critice”, „Flacăra”, „Familia”, „Naţiunea”, „Versuri”, „Românul”, „Seara”, „Universul literar”, „Gândirea”, „Vremea” etc.), profilul scriitoricesc al lui Ion Minulescu se desăvârşeşte. Aşadar, ca în portretul făcut de Iser la apariţia, în 1930, a volumului Strofe pentru toată lumea, o personalitate debordantă, cu adevărat demnă de acest veritabil şef de şcoală simbolistă care a fost Ion Minulescu.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI