Procesul de învăţământ este un sistem complex, rezultat al interdependenţei dintre predare şi învăţare, având o finalitate conturată: transpunerea în practică a idealului educaţional şi dezvoltarea personalităţii.
În procesul de predare-învăţare se foloseşte adesea sintagma „strategie didactică”. Aceasta denumeşte un ansamblu de principii, metode, mijloace şi forme prin intermediul cărora se asigură unitatea dintre predare şi învăţare, în vederea atingerii unei eficienţe sporite în procesul de învăţământ. Rezultă de aici că strategia didactică nu se reduce la folosirea mijloacelor tehnice pentru transmiterea informaţiei, incluzând într-un tot unitar componentele procesului de învăţământ, asigurând corelarea dintre conţinut şi celelalte aspecte: organizarea, relaţia profesor-elev, metodele, procedeele, mijloacele folosite etc.
Unii autori apreciază că strategiile didactice sunt ansambluri de metode şi procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesor şi elev în vederea transmiterii şi însuşirii unui volum de cunoştinţe, a formării unor priceperi şi deprinderi, a dezvoltării personalităţii umane.
Oricărei strategii didactice îi incumbă doi parametri fundamentali: programarea externă, care se referă la modul în care este prelucrată informaţia, cum este ordonată şi prezentată, şi programarea internă operaţională, care se referă la registrul componentelor psihice antrenate în procesul de asimilare a acestei informaţii. Cei doi parametri vizează, pe de o parte, activitatea de predare şi, pe de altă parte, activitatea de învăţare, dar relaţia dintre ei nu poate fi interpretată ca o relaţie univocă; în argumentarea acestei afirmaţii, ne vom folosi de conceptul de strategie didactică. Activitatea de predare urmăreşte, în primul rând, modalitatea de declanşare a mecanismelor psihologice ale învăţării, potrivit particularităţilor de vârstă şi individuale, dar şi de condiţiile concrete în care are loc învăţarea. Se desprinde de aici concluzia că orice strategie este eficientă în măsura în care, transmiţând o cantitate de informaţie, reuşim să-i antrenăm pe elevi în asimilarea ei activă şi creatoare.
În al doilea rând, orice strategie didactică acţionează într-un câmp de factori şi posibilităţi, deci are un caracter probabilistic.
În al treilea rând, orice strategie didactică impune o îmbinare armonioasă între activitatea profesorului şi cea a elevului. Din acest punct de vedere, profesorul poate fi văzut ca o sursă de cunoştinţe, care conduce şi coordonează activitatea independentă a elevilor, în timp ce activitatea elevului se poate deplasa de la simpla reproducere la reproducerea creatoare.
Concluzionăm, arătând că orice strategie didactică este rezultatul interacţiunii mai multor metode şi procedee şi presupune o succesiune de operaţii, urmărind multiple scopuri didactice (instructive şi educative).
O posibilă clasificare a strategiilor didactice ar include: strategii de tip expozitiv-euristic, strategii de tip algoritmizat şi strategii de tip evaluativ-stimulative.
Strategiile de tip expozitiv-euristic cu aplicabilitate în studiul disciplinelor din liceu sunt următoarele: conversaţia, expunerea, problematizarea, învăţarea prin descoperire etc.
Strategia de tip algoritmizat cu cea mai mare pondere în predarea disciplinelor din liceu este exerciţiul.
Dintre strategiile evaluativ-stimulative menţionăm: chestionarea orală, lucrările scrise, examenele, concursurile etc.
Această clasificare încearcă „o împăcare” între cele două tendinţe ce se fac tot mai mult simţite în practica şcolară: cultul frecvent al metodelor clasice şi renunţarea la metodele tradiţionale şi abordarea, în exclusivitate, a metodelor cu caracter de noutate.
Experienţa didactică ne susţine opinia că, în condiţiile create în ultima vreme, se impune un echilibru între aşa-zisele „metode tradiţionale” şi cele „moderne”. (Va urma)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI