„Eu am mers, încăpăţânat, în direcţia mea, împotriva a ceea ce aşteptau alţii de la mine”
Vianu Mureşan s-a aflat printre scriitorii care au participat de curând la lansările de carte prilejuite de cea de-a zecea ediţie a Târgului „Libris”. Binecuvântează situaţiile nefericite prin care a trecut şi spune că nedreptatea e bazată pe nişte patimi sau pe nişte ambiţii ale celor care administrează părţi din viaţa noastră, pentru că nedreptatea nu se produce singură, se face cu mâna omului.
– În ultimii ani, aţi fost nelipsit de la Târgul de carte de la Piatra-Neamţ. Cum a fost această a zecea ediţie?
– După perioada asta de restricţii şi lipsă totală de evenimente culturale, ne aşteptam ca oamenii să fie mai reticenţi, să fie mai multă crispare. Surpriza mea e foarte plăcută pentru că am fost întâmpinaţi foarte bine şi este unul dintre cele mai frumoase târguri de carte din ţară. Lumea, se vede, are bucuria să participe la evenimente legate de carte.
– Federico Fellini spunea că arta este pentru omenire travaliul visului. Sunteţi un visător sau un om al concretului?
– Sunt mai degrabă un visător pentru că şi scrisul, vorbitul sunt forme de artă. În mare măsură, noi, în viaţa de creatori, suntem continuatorii unor visuri, unor utopii, năzăriri pe care le avem. Visul era şi în mintea lui Salvador Dali. Şi el spunea că-şi pictează visele în lucrările lui suprarealiste. Michael Ende, în cărţile Momo, sau în Poveste fără sfârşit, încearcă să refacă mari vise personale sau vise ale umanităţii. Şi cred că aceasta e povestea în care minţile noastre se scaldă şi din care se hrănesc. Dacă am fi reduşi doar la gesturile concrete, la ceea ce suntem obligaţi, la meseriile noastre, la sarcinile noastre zilnice, viaţa ar căpăta o banalitate şi s-ar goli de sens, de farmec şi mulţi dintre noi am fi mult mai deprimaţi şi mai trişti, estompaţi. Mi-a plăcut această expresie pe care am întâlnit-o la Mateiu Caragiale: „Am devenit nişte fiinţe estompate”.
– Aţi dus o politică de copil bun, idilic, conformist, sau, uneori, v-aţi permis mici încăpăţânări, îndărătnicii?
– Provenind dintr-o familie cu mulţi copii – 11 fraţi –, nu puteam să fiu obraznic, mai ales că aveam obligaţii, sarcini în gospodărie, încă de la 3-4 ani. Din acest punct de vedere, aş spune că am fost un copil ascultător, ca orice copil crescut la ţară, în care autoritatea părinţilor, a bunicilor, chiar a fraţilor mai mari era indiscutabilă. Pe de altă parte, când am început să merg la şcoală, şi am început să am un gust cultural şi o opţiune pentru studii, pentru carieră, m-am încăpăţânat să nu ascult de sfaturile apropiaţilor care încercau să mă orienteze spre Facultatea de Drept. Am avut o anumită îndărătnicie şi au fost momente tensionate, de polemică, chiar de ceartă. Eu am mers, încăpăţânat, în direcţia mea, împotriva a ceea ce aşteptau alţii de la mine. Şi am avut de câştigat, pentru că mă identific cu direcţia aleasă. Cred că m-aş fi alienat sau, în orice caz, aş fi ajuns într-o direcţie total nepotrivită firii mele.
– Nefericirea v-a secat vreodată inspiraţia?
– Aş spune că nefericirea mi-a stârnit inspiraţia şi dau ca exemplu concret ultima mea carte – ¡Bravo, campeón! (memorialul agoniei). Aceasta este despre fratele meu care a murit, în urmă cu patru ani, în Spania, într-o clinică, bolnav de cancer la creier. Am stat alături de el în ultimele luni de viaţă. A fost o dramă, o nenorocire, avea doar 33 de ani. Faptul că am scris această carte şi un memorial al agoniei legat de această trecerea a lui, atât de dramatică, arată că nu mi-a secat inspiraţia. Dar, în general, nefericirea sau stările apăsătoare, încercările prin care trec m-au inspirat şi m-au copt la cap, m-au maturizat. Binecuvântez situaţiile nefericite prin care am trecut. În ceea ce priveşte dispariţia fratelui meu, este peste puterea noastră să îndreptăm lucrurile sau să împiedicăm să se întâmple aşa ceva.
– Cum trebuie stăpânită o emoţie?
– Nu toată lumea are puterea să o stăpânească. Cred că modul direct de a stăpâni o emoţie este să-ţi muţi mintea spre altceva. De exemplu, spre rugăciune, dacă-i o emoţie copleşitoare, o emoţie negativă, o încărcătură rea, pentru că ea te răvăşeşte. Modul în care poţi să o descoşi, să-i diminuezi energia, apăsarea, este să schimbi centrul de atenţie, să te focalizezi pe altceva şi la asta te ajută rugăciunea sau meditaţia. În experienţa mea, nu există căi mai eficiente şi mai directe decât rugăciunea şi meditaţia. Făcute constant, făcute în timp sunt şi modalităţi prin care ajungem să filtrăm mai riguros emoţiile, să fim mai puţini vulnerabili în faţa lor.
– Duhul odată dobândit mai poate părăsi omul?
– Eu am o râvnă şi o zbatere religioase permanente. Felul în care se instalează sau felul în care ne atinge aripa duhului nu ştiu în ce măsură ţine de un merit personal, cât de graţie. Cred că, în mod permanent şi continuu, noi suntem păziţi de Cel care ne-a dat viaţă. Apropierea sau îndepărtarea de Dumnezeu nu ştiu dacă putem s-o măsurăm. Nu suntem întotdeauna conştienţi, mintea noastră-i rătăcită în propriile interese, în propriile munci, în propriile zbateri zilnice şi, pe acest fond, se produce o uitare a pazei lui Dumnezeu şi a acestui ochi vigilent, a acestui ochi care nu doarme şi nu se închide niciodată, care-i asupra noastră. Eu cred că, prin dăruirea cu prea mare entuziasm propriilor scopuri, chiar dacă duhul este asupra noastră, noi uităm să ne folosim de el sau nu ştim să ne folosim de el. Ca şi cum avem buzunarele pline de bani şi am sta să cerşim. Eu cred că-i important pentru noi şi dacă facem lucruri care nu par în mod direct de natură religioasă, pentru că viaţa noastră, dacă ar fi trăită cuviincios, ar fi în totalitate un exerciţiu religios şi o formă de devoţiune.
– Când cineva are o patimă, cum ar trebui să ne străduim să-i trimitem raze de iubire şi de milostivire, pentru a se tămădui şi a se elibera?
– Depinde de natura patimii şi cât e de puternică patima cuiva. Până la urmă şi patima asta a scrisului, patima asta culturală, de la un nivel în sus, e la fel de rea ca beţia. Este o beţie a cuvintelor goale şi eu de această patimă încerc să mă feresc, încerc să fiu conştient. Am ajuns să înţeleg că ne putem pierde în lumea cuvintelor, cărţilor, literaturii, să fim luaţi de vâltoarea curentului literar şi să ne sufocăm fără să câştigăm ceva. Trebuie să faci diferenţa între pasiune şi patimă. Lucrul cu textele, cărţile, cu ideile trebuie să fie ziditor întotdeauna, trebuie să lumineze, trebuie să îndrepte, trebuie să împrospăteze mintea şi, în cele din urmă, trebuie să te îndrepte spre ce este esenţial, spre legătura cu Dumnezeu. Dacă toată patima asta literară rămâne un simplu răsfăţ, nu-i bine. Dacă citeşti cărţi plăcute, care sunt cu zecile, cu sutele, cu miile, poţi să trăieşti oricât şi să rămâi spiritual şi moral la acelaşi nivel la care ai fost când ai început să le citeşti, adică să nu te rafinezi, să nu te îndrepţi spre ţinta ultimă a sufletului. Este vorba despre înţelegerea, comunicarea sau apropierea de Dumnezeu. Noi suntem apropiaţi de cer, de exemplu, fără să urcăm sau să coborâm. Cerul e pretutindeni. Noi nu putem să fim mai aproape sau mai departe de cer. Noi nu putem să fim mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Dar putem să ne folosim mai mult sau mai puţin de această apropiere. Şi cred că, dacă pasiunea lecturii, pasiunea literară, relaţia cu textele nu ne adânceşte conştiinţa apropierii şi nu ne face capabili să utilizăm apropierea de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, atunci este patimă şi pierdere de timp. Este un alcoolism literar.
– Răzvrătirea face rău? E bine să-i înfruntăm sau nu pe cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori…?
– Cei care sunt răzvrătiţi sunt deja la un nivel de vehemenţă, la un nivel de violenţă care nu poate să fie contracarat decât printr-o formă opusă de vehemenţă. Nu înseamnă că acel care ridică piatra şi vrea să lovească într-un nevinovat, dacă tu îl împiedici printr-un gest violent i-ai căutat răul. Dimpotrivă, ai căutat împiedicarea săvârşirii unui rău. Există nişte proporţii în energiile bune sau rele pentru cei care sunt în mod vădit duşmănoşi sau în mod vădit agresivi în raport cu ceva care este valoros, care este curat, care este sfânt. Pe ei nu-i poţi opri decât prin gesturi, forme similare de putere. Şi asta capătă chipul violenţei uneori. Dar violenţa împotriva a ceva violent este un fel de dialectică, răul prin care împiedici săvârşirea unui rău mai mare, răul necesar. Şi atunci nu avem ce face. Dacă noi stăm blânzi şi ne rugăm, stăm ca mieluşeii în faţa lupilor care vin să ne mănânce, noi putem să fim mândri de evlavia noastră, dar ne vor mânca până la urmă şi n-am făcut nimic. Răul în lume continuă să se desfăşoare şi sunt forme de rău care se întâmplă prin pasivitate, prin neangajare, prin neintervenţie contra curentului care se săvârşeşte.
– Cum ar trebui să răspândim iubirea noastră tuturor, dezinteresat?
– Noi ne folosim de cărţi ca să răspândim iubirea. Eu cred că apropierea noastră se poate produce şi prin ceea ce gândim, prin ceea ce scriem, prin ceea ce vorbim şi se creează o emulaţie, se creează ataşamente şi apropieri destul de importante prin intermediul cărţilor. Bibliotecile şi librăriile aveau ceva miraculos pentru mine. Tot timpul mi-l foloseam ca să citesc.
– Se spune că nimic nu-i mai tonic între intelectuali ca diferenţa în idei. Sunteţi de acord?
– Această diferenţă de idei eu o văd întotdeauna filosofic, pentru că aceasta e pregătirea mea. Diferenţa de idei trebuie să fie argumentată. Eu nu iau o idee ca fiind valabilă sau fiind adevărată doar pentru că e enunţată de cineva cu autoritate. Indiferent din gura cui iese o idee sau un enunţ, o formulare, dacă nu are tot suportul argumentativ, logic sau susţinut prin detalii practice sau prin raportare la realitate. Dacă aceste legături între o idee şi aparatul logic care o întreţine nu sunt evidente, pe mine acea idee nu mă convinge indiferent cine o formulează. Eu mă oblig întotdeauna când formulez un enunţ sau când încerc să argumentez ceva să fac toată structura logică, eu zidesc din cărămizi logice un enunţ, o argumentaţie. Dacă nu se vede această ziditură logică, eu sunt suspicios faţă de o idee. Putem să purtăm polemici, şi sunt antrenante, tonice, dar e important ca ele să nu fie simple efuziuni emoţionale, să nu fie bazate, pur şi simplu, pe idiosincrazii, pe pasiuni, pe emoţii, pe ticuri mentale, pe credinţa în autoritatea necondiţionată a cuiva şi angajarea în direcţia ideii lui sau a gândirii lui, fără niciun fel de analiză critică prealabilă, fără niciun fel de cernere logică sau raţională a ideii. Dar jocul de idei, dialogul în principal, sunt baza gândirii.
– Cu cine aţi purtat cele mai interesante schimburi de idei?
– Alexandru Deac este unul dintre oamenii care m-au influenţat şi m-au format în perioada când eram elev de liceu la Baia Mare. Era un filosof fără studii superioare, pentru că avea rude în Statele Unite ale Americii şi lucra în mină. L-am şi transformat în personajul central al cărţii mele, Nebunul lui Dumnezeu. L-am cunoscut când aveam 15 ani. Avea o artă a dialogului şi a explicării unor teme chiar unele dificile, specioase de filosofie pe care rareori am întâlnit-o, mai târziu, în facultate, la profesorii universitari. Cele mai fertile dialoguri atunci le-am avut. La 15 ani am început să-l învăţ pe Hegel, să învăţ principiul alterităţii, să-i învăţ pe Aristotel, pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, pe Elias Canetti cu Orbirea. A fost cel mai spectaculos schimb de idei din tinereţea mea. Mai târziu, cei care mi-au fost parteneri de dialog au fost colegii de facultate. Cu Sorin Lavric am avut schimburi plăcute de idei, deşi ne situăm pe poziţii filosofice diferite cumva şi prin specializare. Eu sunt specializat în fenomenologie, în filosofia lui Emmanuel Levinas, filosof francez foarte complex, greu accesibil. Avem tot timpul dialoguri interesante, frumoase, dar suntem pe poziţii diferite.
– De ce nedreptatea nu are odihnă?
– Cred că, în mare parte, nedreptatea e bazată pe nişte patimi sau pe nişte ambiţii ale celor care administrează părţi din viaţa noastră, pentru că nedreptatea nu se produce singură, se face cu mâna omului. Dacă nedreptatea apare în mod deliberat, cu siguranţă sunt fie conştiinţe, suflete sau minţi corupte, minţi ambiţioase, minţi care cred că-şi permit să domine vieţile celorlalţi, alegerile celorlalţi, să se folosească de munca lor, de naivitatea lor într-un avantaj propriu. Este o meschinărie, o ambiţie, o aroganţă personală la baza nedreptăţilor care se săvârşesc. Aceste nedreptăţi, de fapt, sunt forme de manipulare a vieţilor noastre în interesul cuiva. Nimeni nu face o nedreptate în mod gratuit, decât, iertaţi-mă, un om prost, un om fără minte care face o nedreptate din care să nu aibă niciun câştig. Chiar am citit recent o carte a unui istoric italian despre prostie. Şi el defineşte prostul în acest fel – persoana care face rău fără să aibă niciun câştig de pe urma lui.
A consemnat Violeta MOŞU