Vianu Mureşan, nume de referinţă în lumea literaturii de la noi, s-a aflat printre scriitorii care au participat, la sfârşit de octombrie, la lansările de carte prilejuite de cea de-a treia ediţie a Târgului „Libris”, organizat în municipiul Roman. S-a născut în localitatea Vicea, Maramureş, la 20 februarie 1969. Este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. Este scriitor, publicist, traducător, doctor în Filosofie al UBB, Cluj-Napoca, din 2003. A publicat cronici, articole, eseuri, studii, tratate despre experienţa religioasă, teologia şi arta icoanei, filosofia neoplatonică, alteritate în perspectiva etică, creativitatea la copii, hermeneutica situaţiilor existenţiale, poetica situaţiilor-limită, agoniei şi morţii. Scrie poezie şi proză. În 2005 a primit premiul „Henri Jaquier” al Centrului Cultural Francez pentru teza de doctorat: „Heterologie, introducere în etica lui E. Lévinas”, bazată pe studii şi cercetări desfăşurate pe parcursul a doisprezece ani.
– Aţi declarat că există o „erupţie” de scriitori în mediul on-line în România; nicicând nu a mai fost aşa…
– Această „erupţie” on-line este facilitată şi de un fenomen care-i extraliterar, facilitatea de a publica şi mai ales facilitatea de a apărea cu literatură sau aşa-zisă literatură în mediul on-line. Acest fenomen a creat o derută în ceea ce priveşte viaţa literară şi valoarea cărţilor. În momentul acesta sunt autori, sunt scriitori sau sunt oameni care practică literatura şi care acum scriu un poem şi peste 5 minute îl postează pe Facebook. Se publică atât de multă literatură, atât scrisă de autori români, cât şi traduceri, încât aceste filtre nu mai fac faţă. Piaţa literară este copleşită de traduceri şi de apariţii de noutăţi. Sunt scriitori, edituri favorizate, tot aşa cum sunt edituri ignorate complet, atât de către critica literară, cât şi de instanţele care analizează literatura în vederea acordării unor premii, ceea ce face ca bună parte dintre cei care scriu acuma să fie pur şi simplu invizibili, indiferent de valoarea cărţilor lor. Preocuparea pe care orice scriitor trebuie să o aibă este, dincolo de valoarea pe care o are cartea lui, dacă ea primeşte sau nu o funcţie în literatura în care vrea să se mişte. Noi putem să avem un peştişor de aur, dar, dacă nu are apa în care să se mişte, el va muri. Una este să cred eu că sunt scriitor bun şi alta-i să creadă nişte instanţe critice sau nişte specialişti în literatură că scrierea mea are valoare sau este bună. Această literatură on-line, care cred că numără mii de persoane în România, nu este filtrată de nimic şi se creează un fel de circuit autosuficient, alimentat prin Facebook şi celelalte reţele de socializare, de like-uri, de aprecieri de grup, de comentarii, aşa încât, paralel cu literatura care-i publicată de edituri şi care este însoţită de obicei de nişte recenzii, prefeţe, postfeţe, referinţe, nimeni nu ştie cine-i autorul sau ce valoare are ceea ce scrie el.
– Explozia de pe on-line face rău cărţii tipărite?
– Nu ştiu dacă neapărat face rău cărţii tipărite. Mai curând cred că aici este vorba despre un mare laborator al creativităţii literare. S-ar putea să fie tineri foarte talentaţi care n-au avut şansa să ajungă într-un mediu literar, n-au ajuns în contact cu cei care scriu la revistă sau cu cei care lucrează la edituri. În primă instanţă, ei se testează scriind şi publicând în mediul on-line. Cred că dintre ei se va recruta lumea scriitoricească de peste câteva decenii. Ceea ce este derutant, nu neapărat rău, este faptul că se creează o anumită iluzie care se alimentează de la sine. Aceşti scriitori, care circulă de regulă doar în mediul on-line, îşi comentează producţiile, îşi dau like-uri, fac aprecieri şi îşi creează iluzia importanţei sau a valorii fără să se fi confruntat în mod real cu piaţa literară oficială. Oricum, este o explozie colosală de creativitate, cu părţile ei bune şi cu părţile ei rele. Partea bună este că dintre ei se vor selecta viitoarele vedete ale unei noi literaturi. Partea rea e această iluzie, dar e cumva inofensivă, oamenii pot să se amăgească în ceea ce priveşte valoarea scrisului sau a postărilor lor în mediul on-line.
– Care sunt „instanţele” care stabilesc criteriile de valoare în cultura română?
– „Instanţele” care au căderea să se pronunţe sunt cititorii medii, cititorii avizaţi, critica literară, mediul universitar, juriile care acordă premiile literare cele mai importante, cu condiţia ca opţiunile lor să nu fie influenţate de ceva extraliterar, de interese extraliterare, ceea ce sunt sigur că nu se întâmplă. Eu, în momentul în care public o carte de filosofie, nu mă pot aştepta să fie citită de foarte multă lume, pentru că este o carte de specialitate. Din start, filtrul prin care eu mă aştept să treacă o carte de filosofie de-a mea este foarte sever şi foarte limitat. Dacă scrii ficţiune, ai probabil cea mai mare plajă de cititori. Cei mai mulţi cititori şi de orice vârstă sunt cititorii de ficţiune. Cititorii de poezie, în aparenţă, sunt foarte mulţi, dar nu sunt foarte calificaţi sau foarte copţi. Avem poezie de la generaţia optzecistă, care e încă activă pe piaţă, la cea nouă, a douămiiştilor. Din păcate, scriitorii din aceste generaţii nu se citesc unii pe alţii şi nu se apreciază unii pe alţii. Sunt, oarecum, literaturi autonome, sau stiluri autonome, care au o valoare pe care o poate stabili doar critica literară. Unui critic, la cantitatea enormă de literatură care se publică în ziua de astăzi, îi este imposibil să facă faţă valului de cărţi. Apreciatul critic de poezie Alexandru Cistelecan a declarat că, în fiecare an, primeşte saci întregi de volume de poezie. Nu are timp fizic nici măcar să le răsfoiască. E copleşit, efectiv. Plus că domnia sa are de scris nişte cărţi, are teme şi autori despre care scrie. Într-un singur an, la numărul de cărţi de poezie care apar, cel puţin jumătate dintre ele rămân nerăsfoite, nu necitite. Practic, între producţia literară şi analiza literară sau critica literară, este o mare ruptură. Critica de specialitate nu poate să facă faţă noutăţii. Astfel, această noutate, această prolificitate şi exuberanţă a scriitorilor vine, oarecum, pe un teren necritic, pe un spaţiu în care nu există criteriu de validare, de valoare, aşa încât funcţionează absolut totul la risc şi la voia întâmplării. Ceilalţi, membrii ai Uniunii Scriitorilor, care aparţin de anumite reviste literare, care ţin de universităţi, unde există nişte critici influenţi, nişte cercuri de analiză şi critică literară, au şi critica şi validarea asigurate. Mai sunt şi cei care au nişte cluburi de lectură şi de scriere creativă, mă gândesc aici la Cosmin Perţa, Claudiu Komartin, ei au un cerc de tineri care emulează. Ţine de talentul şi abilitatea lor că şi-au format aceste reţele, sunt invitaţi să facă cluburi de scriere creativă peste tot în ţară, chiar şi în străinătate, au intrat în legătură cu scriitori din afară, se traduc între ei, se publică, se cultivă, se promovează între ei. Ei cumva au răbufnit, au ajuns la suprafaţă şi într-un fel sau altul au o reţea asigurată. Dar cei care acum debutează, care acum îşi încearcă puterile în scrierea literară, cei care nu cunosc pe nimeni, care nu fac parte din nicio reţea sau din niciun club sau din niciun cerc de scriere creativă şi n-au pe nimeni să-i susţină, ei sunt efectiv pierduţi, descumpăniţi. Au nevoie de noroc sau de bunăvoinţa cuiva de la o revistă sau de la o editură care merge pe acelaşi principiu pe care-l aplicăm şi noi la Editura Eikon: să nu desconsiderăm talentul şi vocaţia literară a nimănui. Înainte de a vedea ce scrie şi cum scrie, să nu ne pronunţăm, să nu avem această prejudecată că dacă are 18 ani nu poate să fie matur şi nu poate să aibă talent sau vocaţie literară.
– Astăzi, cum vă vedeţi dumneavoastră propriile începuturi literare?
– Am debutat la 27 de ani, după ce citisem mii de cărţi, pentru că de la 14-15 ani nu făceam altceva decât să stau să citesc. Mi-am acordat destul de mult timp, nu m-am grăbit să apar, am publicat foarte puţine articole în presa literară de la Cluj, în revistele culturale Tribuna, Steaua, şi în revista Poesis de la Satu Mare. Am vrut prima dată să mă lămuresc cam ce este valoros pentru mine şi ce se consideră ca fiind valoros din punct de vedere literar. Eu zic că există acest criteriu al clasicităţii la care oamenii care vor să se asigure că nu se iluzionează şi că nu au ambiţii deşarte în mediul literar ar trebui să se raporteze permanent. Dacă în lumea în care trăieşti, între contemporani, între cunoscuţi, între prietenii tăi, în lumea în care tu funcţionezi nu există cineva care să te ia în serios şi care să-ţi spună dacă are sau nu valoare ceea ce faci tu, ar trebui să te testezi singur, verificându-te prin lecturi ale celor mai buni scriitori în domeniul în care tu vrei să funcţionezi, fie că eşti poet, prozator, filosof sau eseist. Eu, ca să revin la începuturile mele, am debutat destul de timid şi destul de provincial, pentru că am publicat la Satu Mare prima mea carte (Lanţul Sofiei. Eseu metafizic. Satu Mare: Editura Decalog, 1997 – n. a.), o carte de filosofie în care încercam un gen care să îmbine înţelepciunea lui Ludwig Wittgenstein cu viziunea lui Heraclit şi cu experienţele spirituale pe care le aveam la vârsta respectivă, eram atunci într-o atitudine mistică mult mai profundă şi mult mai serioasă decât acum. Era scrisă cu gândul de a fi o carte de înţelepciune, foarte mult inspirată şi din Khalil Gibran, din Profetul. S-a vrut o carte sapienţială, ceea ce este o mare naivitate să ieşi cu o carte sapienţială la început de carieră literară, la 27 de ani. Am avut şi câteva încercări poetice cu care nu mă laud, ambiţia mea a fost să mă verific, să mă testez, citind mari poeţi sau mari scriitori şi, poate, am căzut în această inevitabilă slăbiciune a mimetismului, a copierii, pentru că dacă îţi place ceva foarte mult şi ceva te impresionează şi te infuzează cu un anumit limbaj, cu un anumit registru expresiv, cu o anumită imagistică, chiar cu anumite teme, cu o anumită stare, începi să funcţionezi inconştient în acea stare. Cred că foarte multe note din acestea mimetice se găsesc în acele cărţi pe care nu mi le-am propus să le reeditez, este vorba despre două volume de poezie. Recitindu-le, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că au nişte seminţe care ar putea fi refăcute, rescrise, dar aşa, în formula în care au fost, nu sunt încă terminate. Probabil că o carte pe care aş dori s-o reeditez şi de care nu mă jenez acum este un tratat inspirat din filosofia platonică şi neoplatonică despre ce înţelegeau neoplatonicii prin magie. Pe mine m-a stimulat mult o carte a lui Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484. Pornind de la tema şi bibliografia lui, am revenit la filosofii neoplatonici, la Marsilio Ficino, la platonici din secolele II, III, IV, înaintea lor la mitologia lui Platon, în special la Banchetul şi la Timaios, şi am încercat să reconfigurez raportul dintre filosofie şi magie, pentru că noi avem o percepţie foarte naivă, populară despre magie ca fiind vrăjitorie şi farmece, blesteme… În tradiţia neoplatonică şi la Marsilio Ficino, magia era legată în special de existenţa emoţiei, sentimentelor şi a iubirii în principal. Giordano Bruno are un tratat despre legăturile magice şi el a scris despre felul în care funcţionează raporturile dintre oameni în baza acestor legături, vinculum vinculorum le numea el, create de sentimente, de pasiune, de emoţie, de îndrăgostire şi de toată ţesătura asta foarte complexă, foarte sofisticată legată de existenţa iubirii. Şi atunci iubirea este un fel de instanţă ubicuă universală care creează toate legăturile şi, de fapt, forţa magiei este legată de forţa pasiunilor, de forţa sentimentelor pe care nu le putem controla şi de care nu putem scăpa. Deci, în Fundamentele filosofice ale magiei, o carte publicată acum 23 de ani, în anul 2000, eu zic că am configurat acest model şi l-am explicitat într-o oarecare măsură. În perioada în care lucram la doctorat am studiat foarte mult arta icoanei, simbolistica, arhetipologia lui Carl Gustav Jung şi a lui Gilbert Durand şi ai altor filosofi, Mircea Eliade, bineînţeles. Am scris o carte despre simbol, icoană, faţă, chiar aşa se intitulează, pe care iarăşi aş putea să o reeditez poate cu mici îndreptări de limbaj, dar e o carte documentată, o carte ştiinţifică bazată pe multă bibliografie pe care am publicat-o în 2006, la Editura Eikon. Am mai lucrat pe o temă pe care mi-a inspirat-o un curs de filosofie al profesorului Aurel Codoban, în care îl cita pe Cesare Pavese, cu dramele lui sentimentale erotice care l-au dus în cele din urmă la sinucidere. În Pavese, omul jignit, am încercat să fac o interpretare a acestor situaţii existenţiale care-i duc pe unii oameni, cum a fost Pavese, unul dintre cei mai talentaţi şi mai buni scriitori şi traducători italieni, la situaţia sinuciderii la vârsta de 42 de ani. Şi m-am referit în special la Meseria de a trăi, un jurnal pe care l-a ţinut el timp de 15 ani şi în care-şi anunţă, o dată la câteva capitole, neputinţa de a supravieţui acestei jigniri pe care a trebuit să o îndure el în relaţiile sentimentale erotice cu femeile. Ultimele pagini ale jurnalului sunt scrise cu puţin timp înainte de moarte. Am făcut referiri şi la Dialoguri cu Leuco şi alte eseuri, o carte extraordinară a lui, şi la câteva dintre poeziile sale, ultima fiind scrisă şi dedicată ultimei iubite, o actriţă din America, Constance Dowling, un poem fără titlu care are primul vers: „va veni moartea şi va avea ochii tăi” şi aceste cuvinte vor deveni ulterior şi titlul acestui poem extraordinar de melancolic. O confesiune poetică a unui neputincios care-şi abandonează viaţa în braţele morţii.
– Care-i partea cea mai importantă a activităţilor dumneavoastră intelectuale?
– Partea importantă a activităţilor mele mentale, intelectuale este lectura şi eu încerc să mă lămuresc cine are mare valoare în ceea ce scrie, în ceea ce gândeşte şi care sunt ideile sau activităţile literare care au relevanţă. Eşti exigent sau devii exigent ca scriitor sau ca gânditor în momentul în care înţelegi care sunt marile idei şi care sunt constantele tradiţiei culturale în care te mişti. Dacă nu cunoşti aceste constante, acţionezi cumva ludic şi infantil, pur şi simplu eşti ca un copil care se joacă, oricât de inteligent, talentat, chiar genial ai fi. Cultura are arhitectura ei. Cultura e construită ca un palat sau ca o catedrală: are temelie, are nişte piloni, o anumită configuraţie, are anumite legături, recurenţe, constanţe, eflorescenţe, o anumită estetică. În cultură eu zic că e important să ne lămurim cine şi ce idei a creat, aici fiind vorba despre idei care au fost perpetuate de-a lungul timpului. Indiferent că trăim într-o societate laică sau o societate tradiţional religioasă, trebuie să recunoaştem faptul că cele mai mari şi constante idei au fost ideile religioase. Aşadar, cele mai vechi, constante, puternice, influente idei sunt cele religioase. Deci, mitologia, teologia, filosofia religioasă, apoi, ideile ştiinţifice sunt anumite descoperiri care au rămas definitive şi valoroase. Nu putem să trecem peste matematica lui Pitagora, peste logica lui Aristotel, peste dialectica lui Socrate, peste maieutică, care-i folosită şi reluată şi acum în aceste terapii filosofice.
– Putem fi modelatorii propriului nostru destin?
– Partea cea mai importantă a modelării mele sunt sursele. Ori sursele sunt create de alţii. Cărţile pe care eu le studiez, modelele pe care eu le am, modele de creatori, modele de filosofi, de teologi, de artişti, de scriitori, de sfinţi, de mistici, toate acestea există în afara mea. Eu mă formez cumva în compania lor şi prin comparaţie cu ei, printr-un fel de mimetism, printr-un fel de emulare. Dincolo de asta, eu cred că există un modelator interior. Reiau o teorie frumoasă care m-a fascinat a Sfântului Augustin: că există un Cristos interior. Sfântul Augustin a spus aşa: Indiferent ce gândim, ce citim, ce studiem noi, cât ne rugăm şi ce râvnă spirituală avem, rezultatul pe care-l obţinem depinde de Cineva care lucrează peste puterea noastră şi care nu e controlat de noi. Acesta este Cristosul interior. Cristosul interior este un mecanism activ şi un traducător, un interpret a ceea ce noi vrem să învăţăm, a ceea ce noi vrem să înţelegem. Dacă, de exemplu, Dumnezeu ne-ar trimite nouă revelaţii, dacă n-ar exista acest traducător interior care este Cristosul interior, n-am înţelege ce ni se năzare, ce ni se arată. Deci, Cel care te modelează într-ascunsul este această instanţă interioară. Eu pot să n-o numesc Cristos interior dacă nu vreau să mă afişez ca fiind un creştin atât de riguros, atât de serios, dar noi nu ştim de fapt care este sursa inteligenţei, care este sursa spirituală a profunzimii noastre. Dacă noi încercăm să ne educăm, să ne modelăm, să ne învăţăm noi prin sursele culturale, citind, studiind, trecând prin diverse experienţe de viaţă, toate acestea produc un rezultat sau altul în funcţie de ceea ce există în noi fără controlul nostru, ceva ce ne este dat. Este lucrarea spiritului sfânt sau cum spunea Alexandru Mironescu, membru emblematic al Rugului Aprins, o mişcare interioară a duhului. Oricât am râvni şi oricât am învăţa şi oricât am studia şi oricât ne-am ruga, dacă nu se declanşează această mişcare interioară a duhului, nu ajungem nici la înţelegere, nici la adevăr, nici la înţelepciune, nici la cumpătare, nici la o viaţă morală, cuviincioasă. Deci, cel care te modelează este acest duh interior dar, pe lângă asta, eu zic că foarte mult contează disciplina. Trebuie să fim serioşi şi trebuie să ştim ce facem cu timpul nostru în fiecare zi.
– Fiecare om se naşte cu acest duh interior?
– De vreme ce omul este în grija lui Dumnezeu, eu cred că acest duh stă şi-l păzeşte. Nu ştiu dacă se naşte cu el sau dacă acest duh nu se înfiripă, nu se instalează în preajma lui din momentul în care omul prinde viaţă, pentru că este o întrebare destul de adâncă şi eu nu am datele teologice să răspund, dar, sunt convins că undeva veghează acest duh şi, în diverse momente şi în diverse feluri, el lucrează în noi. E important să nu-l neglijăm şi să nu ne luăm viaţa în propriile mâini. Eu sunt foarte mefient, foarte suspicios faţă de această mentalitate şi filosofie motivaţională, cu origini americane în principal, care se bazează pe automodelare şi pe luarea vieţii în propriile mâini definitiv. Nu cred în această putere de a-ţi lua viaţa în propriile mâini, aşa cum eu nu m-am născut printr-o decizie personală. Eu cred că veghea, protecţia, paza acestui duh, a acestei puteri dumnezeieşti este mult mai valoroasă decât ambiţia, inteligenţa, sau tehnicile de autoperfecţionare şi autodesăvârşire pe care se bazează în mare parte această filosofie motivaţională şi care în mare măsură este caraghioasă, este ca în cazul baronului de Münchhausen, care încearcă să se smulgă din mlaştină trăgându-se de păr. Dacă tu nu ai un punct exterior de sprijin, poţi să te tragi de păr şi, în afară de faptul că vei deveni chel, nu cred că reuşeşti să te salvezi. Oricum, mlaştina te va înghiţi. Un om deprimat, un om căzut, un om prăbuşit, un om cu cancer, bolnav, un om neputincios nu are cum să se salveze, n-are cum să se vindece pe el însuşi, are nevoie de graţie, are nevoie de minuni, are nevoie de vindecare din partea cuiva. Sufletul este în permanenţă ombilical legat de Cel care este creatorul lui şi la care în ultimă instanţă ar trebui să se întoarcă. Filosofi precum Platon, filosofii neoplatonici, patristici, sfinţii bisericii toţi au crezut acest lucru care este elementar de vreme ce noi n-am avut puterea să ne dăm viaţă. Viaţa nu ne aparţine, viaţa lucrează în noi într-un fel sau altul până când vine vremea să plece, până când vine vremea să se smulgă din acest corp trecător şi fragil, dar viaţa se întoarce acolo de unde a venit şi viaţa este permanent ubicuă şi veşnică doar în Dumnezeu.
A consemnat Violeta MOŞU