Un model de subiect pentru limba română

De-a lungul vremii am cumpărat foarte multe cărţi de la diverse anticariate. S-a întâmplat ca într-una dintre ele să găsesc o filă distinctă, împăturită atent. Această filă pe care o păstrez cu grijă se numeşte Lucrare scrisă la limba română. Poartă o ştampilă ştearsă şi este semnată Prof. univ. dr. Theodor Hristea, Facultatea de Litere. Cele două pagini ale filei reprezintă, de fapt, subiectele de admitere la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, de acum mulţi ani, de pe vremea când subiectele erau scrise de mână şi multiplicate ulterior. Nu ştiu dacă scrisul este al profesorului Theodor Hristea, dar totul este impecabil scris şi aşezat în pagină.

Lucrarea cuprindea 12 subiecte (I-XII), fiecare cu mai multe subpuncte, şi îl punea pe candidat în ipostaza de a-şi demonstra cunoştinţele de: fonetică, lexic, morfologie, sintaxă (sintaxa propoziţiei, sintaxa frazei). Adică, subiectele, în modul în care erau gândite, verificau serios cunoştinţele candidaţilor. Şi mai interesant şi important este că, exceptând puţine exerciţii, candidaţii de azi, aflaţi în faţa acestor subiecte, dacă nu ar şti, nu ar putea fi „ajutaţi” nici de DEX online, nici de AI. Subiectele propuse de profesorul Theodor Hristea cuprind multe exerciţii care prezintă un grad ridicat de dificultate şi solicită nu doar foarte multe cunoştinţe, ci şi o considerabilă inteligenţă umană. Pentru edificare, redau primele două exerciţii (I. 1., I.2; II): I. 1. Analizaţi [persoana a II-a, plural! – n.m.] exclusiv din punctul de vedere al sintaxei frazei următorul text: Se afirmă adeseori că nu e posibil să se înfrăţească oamenii prin aceleaşi convingeri religioase, care sunt prea numeroase şi înrădăcinate. Este însă de la sine înţeles că oamenii de pretutindeni ar trebui să fie măcar uniţi prin acţiuni paşnice sau constructive şi să rămână totdeauna însufleţiţi de aceleaşi idealuri umanitare.; I. 2. Identificaţi derivatele care există în text şi care sunt create în limba română, explicând, totodată, mecanismul lor de formare. PRECIZĂRI: a) Nu sunt necesare indicaţiile referitoare la structura propoziţiilor sau la felul acestora după scopul şi conţinutul exprimat. Schemele celor două fraze sunt facultative, iar segmentarea pe text este suficientă. b) Este obligatoriu ca propoziţiile să fie rescrise, după ce au fost identificate, arătându-se, de fiecare dată, relaţiile care există între ele. II. Găsiţi cinci exemple de substantive cu valoare adverbială şi cu funcţie sintactică de complement circumstanţial de mod, care determină fie un adjectiv (de exemplu: sănătos tun), fie un verb (ca în cazul lui a veni sau a se duce puşcă). PRECIZARE: Se admite ca toate exemplele să fie numai din prima sau din a doua categorie.

Ceea ce este şi mai surprinzător la aceste exerciţii este modul de formulare a cerinţei. Sarcinile de lucru sunt exprimate clar şi inteligibil. M-am gândit cum ar suna cerinţa de la punctul II în prezent, având în vedere toate modificările din gramatică. Cea mai simplă formulare ar fi astfel: Găsiţi cinci exemple de nominale cu valoare adverbială şi cu poziţie sintactică de circumstanţial de mod, care să fie adjuncţi ai unui adjectiv sau ai unui verb/care să aibă drept centru un adjectiv sau un verb.

Volens nolens, trebuie să afirm şi că limbajul de specialitate din gramatica actuală nu îi determină pe elevi – ori pe profesori – să înveţe mai mult, mai bine, mai repede. Din contră, se învaţă tot mai puţin, tot mai confuz, tot mai greu. Intelectuali de renume au reclamat situaţia, dar teoretizările şi modificările au devenit normă şi trebuie să le acceptăm.

Trebuie să spun că odinioară erau – şi, din fericire, încă sunt – profesori capabili să gândească subiecte pentru examene deosebit de importante, care să nu poată fi rezolvate decât de candidat, dacă acesta ştie carte. Nu de IA, nu de Google, nu de persoane care se aud în căştile lipite pe timpan. Anul acesta, după examenul elevilor de clasa a VIII-a şi după examenul de bacalaureat, tehnologia a fost învinuită de faptul că elevii au fost „ajutaţi”. Avansarea tehnologiei poate fi, e adevărat, şi o mare problemă, dar nu în această situaţie. Adevărata problemă rezidă în modul în care sunt construite subiectele. Şi acestea sunt concepute astfel, pentru că aşa se doreşte…

După desfăşurarea examenului de evaluare naţională şi a examenului de bacalaureat, a avut loc, în Comisia de învăţământ a Senatului, audierea preşedintelui comisiilor naţionale ale acestor două examene. Aşa am aflat că Ministerul Educaţiei a fost informat, încă din 2016, de reprezentanţii dexonline că în dimineaţa acestor examene sunt căutate intens anumite cuvinte, anumite expresii. Anul acesta, în ziua probei scrise la disciplina limba şi literatura română de la examenul de bacalaureat, la ora 5, era căutat pe dexonline.ro sensul locuţiunii de bună seamă. Coincidenţă sau nu, primul exerciţiu din subiectul de la sesiunea din iunie 2023 a fost: Indică sensul din text al secvenţei „de bună seamă”. Să ne amintim şi că în 2017 la simularea acestor examene reprezentanţii site-ului dexonline au schimbat definiţiile cuvintelor căutate, iar sinonimele şi antonimele pentru sensurile indicate intenţionat greşit de dexonline s-au regăsit ulterior în anumite lucrări.

La amintita audiere au fost chemaţi şi reprezentanţii Centrului Naţional de Politici şi Evaluare în Educaţie (CNPEE), probabil, conducerea şi reprezentantul grupului de lucru pentru disciplina limba şi literatura română, dar au absentat. Dacă ar fi fost prezenţi, am fi aflat – poate – mai multe despre modul de lucru şi de concepere a subiectelor şi care sunt motivele pentru care de cel puţin zece ani candidaţii – elevi şi profesori – care participă la examene, olimpiade şi concursuri naţionale nu pot părăsi sala de examen cu subiectul pe care l-au avut de rezolvat. Dincolo de toate acestea, rămân statisticile, care mulţumesc pe (aproape) toată lumea…

În timp ce în România avea loc audierea/conferinţa de presă organizată de Comisia pentru învăţământ din Senat, la Geneva s-a organizat prima conferinţă de presă roboţi-oameni – AI for Good (nu for God!), pentru a face cunoscute beneficiile aduse de inteligenţa artificială. Aflăm că: „Întrebat de un jurnalist dacă intenţionează să se răscoale împotriva creatorului său, Will Jackson, care era aşezat lângă [robot – n.m.], Ameca [robotul umanoid – n.m.] a răspuns, schimbându-şi vizibil expresia feţei: Nu sunt sigur de ce ai crede una ca asta? Creatorul meu a fost doar bun cu mine şi sunt foarte fericit cu situaţia mea actuală.” Trebuie să recunosc că AI are ceva „inteligenţă”, aceea de a evita răspunsul. Generalizarea ce-i aparţine robotului în exemplul de faţă este echivalentă cu duplicitatea omului. Normal, robotul este fericit cu situaţia actuală. Poate însă cineva să garanteze că „inteligenţa”, cu care nu este înzestrat, ci dotat, nu-l va face să devină vreodată nemulţumit?

Ameca a fost întrebat şi cum ar putea avea încredere oamenii în el, în ei, odată ce inteligenţa artificială se dezvoltă exponenţial. Robotul a răspuns: „Încrederea se câştigă, nu se oferă. Pe măsură ce inteligenţa artificială se dezvoltă şi devine mai puternică, cred că este important să construim încrederea prin transparenţă şi comunicare între oameni şi roboţi”. Nu cred că sunt singura care – auzind sau citind acestea – are sentimentul că răspunsurile roboţilor seamănă izbitor cu acelea ale multor politicieni. În plus, mai este ceva care îi aseamănă. Am aflat că atunci când IA nu ştie ce să răspundă – fiindcă nu găseşte date/informaţii necesare – inventează un răspuns, fiindcă soft-urile sunt create să dea răspunsuri, oricare ar fi ele. Dacă AI nu găseşte un răspuns „bun”, atunci „inventează” unul, iar specialiştii numesc aceste răspunsuri halucinaţii.

Poate că, în parte, aş putea accepta ce spune Ameca. Încrederea se câştigă. Dar se şi oferă uneori fără să-i cunoaştem dinainte pe oamenii în mâinile cărora ne lăsăm. Avem, de exemplu, încredere în medici, în poliţişti, în jandarmi, în pompieri, în militari, în preoţi, în magistraţi. Avem încredere în oamenii a căror misiune este salvarea de vieţi, fie că e vorba de viaţa noastră fizică, fie că e vorba de viaţa spirituală, oameni a căror profesie impune prestarea unui jurământ. E drept, de curând, şi parlamentarii depun jurământ, doar că nu există profesia de politician, iar jurământul prestat de cel aflat în funcţii de demnitate publică nu prea are acoperire în realitate.

Cândva, mai exista o categorie profesională care depunea un jurământ de credinţă în faţa lui Dumnezeu pentru exercitarea cu devotament a profesiei alese. Aceştia erau profesorii. Jurământul a fost prevăzut de Legea pentru numirea profesorilor la gimnazii, licee şi şcoli profesionale, din 1879. Mi-ar plăcea să existe un astfel de jurământ şi în prezent, dar cred că şi în absenţa lui, oamenii, elevi, studenţi, părinţi, (mai) investesc încredere şi în profesori. Sunt totuşi mulţi profesori cu vocaţie, după cum sunt şi mulţi foşti elevi, foşti studenţi recunoscători profesorilor care i-au învăţat. Sau sunt eu prea optimistă?

Înainte de a încheia, se cuvine să mai scriu despre o situaţie care are legătură cu examenele. În fiecare an, după evaluarea naţională şi după examenul de bacalaureat apar aşa-numitele perle. Unii profesori cred că anumite fragmente din răspunsurile unor elevi ar amuza şi că ar fi şi un bun „Aşa nu!” – prin absurditatea lor – pentru elevii mai mici. Din păcate, nu se gândesc că este foarte probabil ca unele din răspunsuri să fi fost scrise de copii cu cerinţe educaţionale speciale, care nu primesc la examenele naţionale alt tip de subiecte, deşi în toţi anii de şcoală din învăţământul de masă au beneficiat de planuri de servicii individualizate şi de programe adaptate.

Altfel, a mai trecut un an şcolar/universitar. Ultimul din România needucată, dacă avem în vedere noua legislaţie şcolară (Legea învăţământului preuniversitar „România educată”, Legea învăţământului superior „România educată”)…

Alexandra-Florina MĂNESCU

(N. R. – Preluare din România literară nr. 32/2023)