NOTE DE TRECERE Conectarea la realitate

Sunt perfect conştient în ce fel de ţară trăiesc, cu tot ce-i bun şi rău, dar continui să învârt în cap câteva visuri, o serie de visuri, vorba unui celebru poet-muzician. Sunt visuri legate de dreptate, fără să spun vorbe mari, de scris şi împlinire a unei opere, de împărtăşire a unui mod de a vedea lucrurile, de prietenie şi călătorie. Sunt visuri care se hrănesc din acel sens al vieţii pe care ne este atât de greu să-l definim dar pe care îl aflăm cu surprindere uneori într-un moment oarecare, ca să-l şi pierdem la fel, într-o secundă.

Ştiu că nu pot schimba oamenii, dar înţeleg măcar ce depinde de mine ca să fac povestea asta să funcţioneze cât mai bine. De mine depind proiectele legate de scris, cărţile la care încerc să adaug în fiecare zi câtuşi de puţin, dar şi cele legate de şcoală, cu partea lor de luptă şi zbucium împotriva inerţiilor. La fel, în parte, familia mea şi prietenii mei. Poate că şi sănătatea, să zicem, deşi aici sunt mai multe de discutat. În rest, lucrurile au autonomia lor, mersul lor imprevizibil şi sinuos.

Dacă ai aşteptări de recunoaştere, de exemplu, de la societatea românească în general, de la oamenii locului în care trăieşti, de la cei din breasla ta sau chiar de la cei mai mulţi colegi de muncă, ai o problemă de conectare la realitate. Realitatea este că lumea aceasta românească în care ne ducem veacul este atât de traumatizată de istoria ultimilor 70 de ani încât nu numai că unele gesturi simple precum pronunţarea cuvântului „felicitări” au devenit o „rara avis”, dar ele sunt chiar înlocuite de gesturi la fel de simple – şi foarte eficiente, altfel – de ostilitate făţişă şi invidie perseverentă. Nu ai altă şansă decât să-ţi vezi de muncă înainte ca şi cum nu ar exista nimeni pe lume şi ca şi cum totul ar fi numai şi numai de amorul artei – cum şi este cu adevărat.

Şi uneori nu ai la îndemână decât zâmbetul resemnat, singura reacţie decentă, în timp ce te retragi şi mai mult în propria carapace sau propriul univers, ce-o fi, cu speranţa că nu te vei mai agita „prosteşte”. Şi evident, foarte curând vei repeta greşeala.

 

Prof. psih. Vasile BAGHIU