O să pornesc de la un loc comun. Când vine vorba despre Teatrul Tineretului, interlocutorul intră în transă şi începe să turuie: Ileana Stana Ionescu, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă, Virgil Ogăşanu, Horaţiu Mălăele ş.a. Cu greu citează cineva însă titlurile unor spectacole din a căror glorie încă mai suge anosta echipă a instituţiei numite, şi cred că echipa însăşi n-ar putea cita pe artizanii statutului de care se bucură. E în ordine. Veacul/mileniul înaintează.
Numărul 200 al revistei n-ar fi putut intra niciodată la tipar, dacă n-ar fi existat visul profesorilor Florin Florescu şi Ştefan Corneanu, care, cu inconştienţa lor, m-au făcut să rup mai multe perechi de ochelari, înainte de a mă hotărâ să-i iau în serios. Dacă nu ştii ce să faci cu o riglă de cuadraţi, nu poţi face o revistă cu tot entuziasmul din lume.
Şi n-ar fi putut exista dacă, prin liderii lui trecuţi şi prezenţi, Sindicatul din Învăţământ Neamţ nu s-ar fi implicat total, cu trup şi suflet (trup, citeşte financiar), în acest demers cultural atât de necesar – o revistă a cadrelor didactice din Neamţ.
Veţi observa, cred, răsfoind colecţia sau „Antologia” din filele precedente, că dimensiunea verticală a revistei a fost consolidată prin semnătura mai tuturor condeierilor din zonă, cât şi prin cea a unor marcanţi profesori şi scriitori, trecuţi astăzi la cele veşnice: Constantin BAROI, Traian CICOARE, Ştefan CORNEANU, Eduard COVALI, Mihail-Sorin GAIDĂU, Constantin GHERGHELESCU, Paul FINDRIHAN, Florin FLORESCU, Valerian PERCĂ, D. D. URSACHE.
Veţi observa, de asemenea, că, pe orizontală, aria preocupărilor nu se limitează la cea a şcolii sau a vieţii sindicale, cu toate evenimentele adiacente, ci punctează conturul spiritual al spaţiului, în care dascălii nemţeni sunt prezenţi constant şi percutant. Una peste alta, pot afirma că noua serie a revistei oferă o imagine a frământărilor şcolii nemţene în ultimii vreo douăzeci de ani, pe fundalul vieţii culturale a locului. Este nu întotdeauna o imagine pastelată, dar e una reală, în care primează informaţia şi nu umoarea sentimentală. O imagine pe care se poate conta. Şi de care răspund integral.
La ceas de sărbătoare se vorbeşte cam la plural: noi avem/ facem/ promovăm/ iubim revista; dascăli/ dăscăliţe care au lenevit între două aniversări devin prolifici/ prolifice; lumea îşi aminteşte de primul învăţător, se citează din clasici şi se emit panseuri: bla, bla, bla.
N-o să teoretizez. Am scris despre programul revistei în primul număr al seriei noi şi am dat seamă la aniversările festive de 10 şi 15 ani, la apariţia numărului 100. N-am nimic de retractat, şi puţin de adăugat. Între timp, pur şi simplu mi-am/ ne-am văzut de treabă. Şi e bine că, tot între timp, revista poate fi citită pe internet, şi se aşează în matca lor PREMIILE REVISTEI APOSTOLUL.
La apariţia prezentei ediţii a gazetei, trebuie să le mulţumesc colegilor de redacţie, lui Gabriel Ploscă, actualul preşedinte al Sindicatului din Învăţământ, care a preluat acest cadou şi această piatră de moară de la Florin Florescu, mâinii mele drepte numite Constantin Tomşa, şi lui Dorian Radu, tehnoredactorul care m-a secondat în editarea revistei de la bun început, pentru prietenie, profesionalism şi dedicaţie. Sunt oameni cu care poţi porni la drum lung. Şi mă îndreptăţesc să spun aceasta miile de texte citite şi tipărite, miile de texte citite şi aruncate la coş, sutele de nopţi nedormite întru întocmirea foii, pentru ca acum, la ieşirea numărului 200 al APOSTOLULUI, dumneavoastră să puteţi răsfoi o revistă de patruzeci de pagini şi să spuneţi: Iaca!
Mircea ZAHARIA