• Regina Maria şi Conferinţa de Pace de la Paris
Recunoaşterea României Mari s-a datorat în parte conexiunilor şi charismei Reginei Maria. A făcut lobby pentru ţară în 1919, la Paris, când România cerea Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul, adică respectarea garanţiilor din anul 1916, deşi semnase pacea separată cu Germania prin guvernul Marghiloman. Când scrisorile lui Ionel Brătianu către rege vorbeau despre răceala şi enervarea cu care era tratat, regina este trimisă la Paris într-o aşa-numită vizită particulară. Prin inteligenţa şi farmecul său, Regina a jucat un rol covârşitor, având numeroase întrevederi cu mai marii lumii şi pledând cu ardoare cauza României.
Premierul Georges Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare, preşedintele Poincaré îi conferă Legiunea de Onoare, Academia Franceză o aplaudă, iar parizienii o întâmpină pretutindeni cu entuziasm.
Şi la Londra domneşte o atmosferă de familie. Vărul ei, Regele George V, o întâmpină la gară, iar regina Angliei îi împrumută bijuterii pe care să le poarte la marile banchete, bijuteriile Coroanei României şi tezaurul ţării fiind luate de ruşi. Întâlnirile cu Lloyd George, Austen Chamberlain şi Winston Churchill se ţin lanţ. Când, la întoarcere, regina Maria trece din nou prin Paris, atmosfera de la Conferinţa de Pace devenise favorabilă României.
• Iată cum îşi aminteşte regina perioada pregătirii participării la tratativele de la Paris:
„… Aceşti domni militari au păstrat legătura în permanenţă cu mine (imediat după încheierea războiului), astfel că am primit, mai mult neoficial multe informaţii, unele teribil de dezagreabile, pe care urma să le transmit mai departe, în doze mici şi cu tact, regelui care nu avea timp să asculte mereu întreaga poveste. Vedeau în mine omul căruia i se poate spune adevărul întreg, chiar şi acele lucruri care ar fi doborât persoane mai robuste sufleteşte decât mine şi asta pentru că eu nu mă plângeam niciodată, nu ceream îndurare şi foarte puţini erau cei ce ştiau cât de mult mă consumam în sinea mea, pentru veştile rele care-mi ajungeau la ureche. Eram capabilă să primesc cu cel mai desăvârşit calm cele mai neplăcute situaţii, chiar dacă-mi tremurau genunchii iar zâmbetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic în lume.” ş…ţ
„Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puţin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranţa generală şi nemulţumirea, bâjbâiala într-o atmosferă de nesiguranţă, plină de suspiciune. Ca şi cum, obosiţi de atâta eroism, toţi erau gata să-şi critice vecinul, să le descopere la alţii greşelile pe care nu doreau să le vadă la ei înşişi. Nu mai exista indulgenţă, ci doar o sfâşiere mutuală, în locul unei solidarităţi solide şi benefice idealurilor comune. Regele şi cu mine sufeream mult din cauza dezbinării poporului şi a inabilităţii sale de a se uni; asta făcea să pară totul de mii de ori mai greu şi mai descurajant. Visul de veacuri se realizase: România Mare era un fapt împlinit, dar nu trebuia să rămânem încremeniţi în acest punct. Aveam în faţa noastră un munte de muncă dură, multe probleme de rezolvat care presupuneau reorganizare şi omogenizare a diverselor elemente, instituţii.” ş…ţ
„În timp ce-mi struneam nervii ca să pot face faţă valului de necazuri ce nu se mai terminau, Brătianu, împreună cu Mişu şi generalul Coandă plecaseră la Paris pentru Conferinţa de Pace iar veştile parvenite indicau faptul că premierul nostru nu avea o viaţă tocmai uşoară acolo. Aliaţii noştri înclinau să ne lase baltă. Fiind obligaţi să negocieze cu inamicul, datorită atitudinii Rusiei revoluţionare, mai-marii lumii erau pe cale de a face un târg dur, ignorând cererile noastre şi lăsându-ne pe dinafară. Ascultam zvonurile cu pumnii strânşi şi inima palpitând. Ştiind ce îndurase ţara şi cu cât curaj ne îndurasem soarta, eram copleşită de indignare şi aveam discuţii îndelungate cu prietenii credincioşi care mai erau încă în ţară, ca generalii Berthelot şi Greenly ş…ţ. Cu fiecare ocazie când apăram drepturile noastre, discursul meu era extrem de pătimaş, obrajii mi se aprindeau iar ochii-mi sticleau tăioşi, aproape sălbatici – copiii obişnuiau să numească privirea asta „ochii de lup ai mamei”. Eram conştientă de impactul vorbelor mele, astfel că nu-mi cruţam cuvintele şi ştiam cum să aprind flacăra în privirile celor ce mă ascultau, cum să-i incit.
Apoi, într-o bună zi, pe neaşteptate regele m-a întrebat dacă aş fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră. M-am întrebat dacă voi avea destul curaj ca să iau asupra mea aceasta răspundere. Brătianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută alor mei şi apoi nimic nu este mai elocvent decât o femeie răscolită. Aş fi de acord? „Eu? Să merg la Paris şi la Londra? Eu să susţin cauza noastră? Neoficial, bineînţeles dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea mai potrivită de a face acest lucru pentru România”. Un fior de mândrie mi-a străbătut toată fiinţa. „Eu? Desigur; eu eram cea chemată – da, cred că mă simţeam capabilă să-mi susţin pledoaria chiar şi în faţa celor trei mari! ş…ţ Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simţeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă şi nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere.”
La 5 martie 1919 Regina Maria ajungea la Paris unde îşi începea misiunea pentru România… O misiune copleşitoare care va avea un impact deosebit asupra viitorul României.
La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, încheiat între Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte şi România, pe de altă parte, a fost recunoscut votul istoric al Sfatului Ţării din 27 martie 1918. În primul articol se stipula faptul că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.
(Sursa: Diana Manolache – Regina Maria a României – „Capitole târzii din viaţa mea. Memorii redescoperite”)
Red.