Recunoaşterea internaţională a Tratatului Basarabiei de la Paris

Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a recunoscut, în virtutea principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste româneşti desfăşurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) şi cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sunt recunoscute de către comunitatea internaţională drepturile statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi şi Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, se fixează graniţa în Banat.

În afara acestui sistem rămânea provincia românească care se întorsese cea dintâi „acasă”: Basarabia. Recunoaşterea internaţională a actului unirii de la 27 martie 1918 a fost urmarea unui proces laborios şi de lungă durată, o adevărată „bătălie diplomatică” (după cum se afirmă de multe ori în istoriografia românească), fiind consacrată în drept de abia în ultima etapă a Conferinţei de Pace.

România, care suferise în Primul Război Mondial mari pierderi materiale şi umane, a fost reprezentată la Conferinţă de o delegaţie oficială în frunte cu Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Dintre membrii delegaţiei mai făceau parte ministrul plenipotenţiar Nicolae Mişu, miniştrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu, Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă şi Emanoil Catelli.

 Ulterior, componenţa nominală a delegaţiei oficiale a suferit modificări, în activitatea ei fiind antrenate direct sau indirect şi alte persoane oficiale, precum şi specialişti (experţi) în diferite domenii, inclusiv Nicolae Titulescu ş. a.

Drept urmare a activităţii sale, comisia pentru revendicările româneşti din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, recomanda, la 10 februarie 1919, „să se recunoască Unirea, deja împlinită, a Basarabiei cu România”.

Argumentele experţilor britanici erau următoarele: „1) Basarabia făcuse parte, până la 1812, din Moldova; 2) Sfatul Ţării, reprezentanţă naţională, declarase independenţa şi ceruse «în condiţiile puse de el» unirea cu România; 3) populaţia provinciei era în majoritate românească”.

Apreciind că bazele acestor recomandări sunt determinate de «considerente etnice, economice, geografice şi politice», comisia britanică punea şi trei condiţii pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România: „1) Baza separării Basarabiei de Rusia va fi principiul etnic, nu o ocupare militară a provinciei de România în defavoarea Rusiei; 2) nu se va face nimic pentru a prejudicia interesele economice sau alte interese vitale ale Rusiei cu România în această privinţă; 3) minorităţilor naţionale din Basarabia li se vor asigura, prin garanţii internaţionale, autonomie culturală şi locală”.

Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România a fost complicată, în primul rând, din cauza faptului că guvernul Rusiei sovietice, nefiind recunoscut de Marile Puteri, nu a fost invitat să participe la lucrările Conferinţei de Pace şi nu avea, prin urmare, reprezentanţi oficiali la forumul păcii, discutându-se şi luându-se hotărâri în absenţa unor delegaţi oficiali ai lui.

În acelaşi timp, recunoaşterea unirii Basarabiei a fost utilizată de Marile Puteri ca mijloc de presiune şi şantaj, pentru a putea modela atitudinea şi poziţia României în alte probleme, ca de exemplu negocierile pentru tratatul cu Ungaria şi cele referitoare la protecţia minorităţilor, comerţului şi tranzitului. Mai trebuie adăugat faptul că rezolvarea acestei probleme implica, din punct de vedere internaţional, unele interese europene şi chiar mai largi, în privinţa raporturilor dintre Marile Puteri.

În cadrul Conferinţei, România a fost inclusă în rândul statelor „cu interese limitate”, Marile Puteri rezervându-şi dreptul de a interveni în treburile interne ale acesteia. În privinţa problemei Basarabiei, un membru al delegaţiei române, basarabeanul Ioan Pelivan, aprecia că „deşi, în fond nu prezenta nici o greutate pentru rezolvarea ei, nu se putea mişca din loc. Basarabia devenise obiect de şantaj în mâna dictatorilor lumii, mai ales a Statelor Unite, pentru a impune României voinţa şi punctul lor de vedere”. SUA considera că trebuia consultat şi reprezentantul Rusiei, mai exact Guvernul lui Kolceak, fiindcă puterile învingătoare nu se aflaseră în conflict cu aceasta. Preşedintele Wilson susţinea că „niciun teritoriu nu poate fi luat Rusiei fără consimţământul ei”.

În condiţiile în care guvernul de la Petrograd nu avea delegaţi oficiali la Conferinţă, interesele Rusiei sovietice la Paris au fost reprezentate de „Conferinţa politică rusă”, o organizaţie formată din reprezentanţi ai emigraţiei ruse din capitala Franţei, avându-l în frunte pe Vasili Maklakov, fost ambasador al Rusiei ţariste la Paris. Deşi „Conferinţa politică rusă” nu avea statut oficial în cadrul Conferinţei de la Paris, reprezentanţii ei au acţionat pe toate căile pentru a împiedica recunoaşterea de către Marile Puteri a statelor desprinse de sub stăpânirea rusească.

Este cunoscut şi faptul că în 1919, la Paris, unde îşi ţinea lucrările Conferinţa Păcii, Al. Krupenski, Al. Şmidt şi alţii, în calitate de „delegaţie”, trimisă de „Comitetul de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, răspândeau falsuri despre Sfatul Ţării ca fiind „organ creat de o adunare de soldaţi bolşevici şi prin eliminarea tuturor elementelor burgheze a devenit un soviet anarhist”, şi a fost susţinut de cabinetul de la Bucureşti pentru a întreţine dezordinea „necesară guvernului român pentru a-şi justifica prezenţa în Basarabia”.

Delegaţia română la Conferinţa Păcii s-a confruntat cu mari dificultăţi create de emigranţii ruşi la Paris. Ca răspuns la aceste acţiuni antiromâneşti, Ioan Pelivan a publicat, în principalele ziare pariziene („Le Temps”, „Matin”, „Figaro”, „La Victoire”, „Le Journal” etc.), o serie de articole în care a dezvăluit adevărata fizionomie politică şi morală a „delegaţilor basarabeni”, a combătut pretinsele rădăcini basarabene ale acestora şi a stăruit asupra motivelor egoiste şi personale ale fiecărui protestatar.

Ca participant nemijlocit la evenimentele Unirii Basarabiei cu România, Ioan Pelivan menţiona, în publicaţiile sale pariziene, că actul din 27 martie /9 aprilie 1918 s-a făcut „din libera voinţă a populaţiunei basarabene reprezentată prin Sfatul Ţării şi fără nici un amestec din afară”. Ba mai mult, pe parcursul perioadei cât s-a aflat la Paris, Ioan Pelivan a editat, în limba franceză sau/şi engleză peste 10 lucrări de sinteză privind dreptul istoric românesc asupra Basarabiei.

Într-un final, după o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte.

Prin Tratat, se recunoştea legitimitatea unirii Basarabiei cu patria-mamă şi suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră. Tratatul aşeza pe o nouă bază relaţiile româno-sovietice, din punctul de vedere al normelor dreptului internaţional.

Conceput în spiritul Pactului Ligii Naţiunilor, Tratatul Basarabiei, semnat la Paris, recunoştea actul plebiscitar din 27 martie 1918, el încadrându-se în ansamblul de tratate internaţionale care consacra de jure desăvârşirea statului naţional unitar român. Era o situaţie de facto, rezultată din voinţa liber exprimată a unui stat suveran şi independent.

Odată cu recunoaşterea suveranităţii României asupra Basarabiei, părţile contractante ale Tratatului se obligau să acorde „asistenţă României” în cazul vreunei încercări ruseşti de a reanexa Basarabia.

Sigur, Rusia sovietică a protestat faţă de acest Tratat, chiar la câteva zile după semnarea acestuia, pe 1 noiembrie 1920, printr-o notă comună cu Ucraina.

După o perioadă de aşteptare, puterile semnatare au hotărât ratificarea acestuia, acţiune care s-a succedat în felul următor: Anglia şi România în 1922, apoi Franţa în 1924. Japonia nu a ratificat niciodată Tratatul. Italia a ratificat acordul abia în anul 1927, acesta devenind, pe parcursul anilor 1920-1927, o chestiune importantă, dacă nu primordială, în raporturile româno-italiene, cu implicaţii internaţionale mult mai largi. (…) Sigur, perioada 1920-1927 a fost deosebit de complicată pentru diplomaţii români în demersul lor de a convinge Palatul Chigi să ratifice Tratatul. Cauzele au fost multiple, politice, economice, dar şi de interese internaţionale. Nu este de ignorat şi faptul că Italia era foarte atentă la evoluţia politică şi economică a Rusiei sovietice. Italia avea interese economice în Rusia şi aştepta sa vadă evoluţia politică în această ţară. Italia a fost prima ţară care a recunoscut oficial guvernul sovietic de la Moscova. Diplomaţii români au folosit mai multe pârghii pentru a convinge guvernul italian să ratifice Tratatul. La un moment dat chiar, s-a încercat a utiliza influenţa unor proprietari, supuşi italieni, rămaşi fără pământ în urma reformei agrare şi care adresau plângeri la Roma, Bucureşti şi chiar la Liga Naţiunilor.

Un rol aparte în ratificarea Tratatului l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător şi iubitor al Italiei, prieten apropiat cu mareşalul Pietro Badoglio. Averescu a reuşit să aducă raporturile dintre cele două state pe linia de plutire, înlăturând divergenţele şi tensiunile anterioare. Toate acestea au schimbat atitudinea diplomaţilor italieni faţă de relaţiile dintre România şi Italia, inclusiv în ches­tiunea Basarabiei.

La 16 septembrie 1926, a fost semnat Tratatul de prietenie şi colaborare româno-italiană (ratificat la 18 iulie 1927), care nu făcea referiri la eventuala ratificare a Tratatului privind Basarabia, însă aşeza relaţiile diplomatice şi comerciale dintre România şi Italia pe coordonatele unei colaborări eficiente. Averescu decisese să meargă pe altă cale: obţinerea ratificării italiene odată cu semnarea unui tratat de prietenie şi colaborare italo-român.

Astfel, după mai multe tergiversări şi obstacole diplomatice chinuitoare în dimineaţa de 9 martie 1927, ministrului român de externe, Ion Mitilineu, i-a fost înmânată o notă diplomatică, prin care i se aducea la cunoştinţă că decretul de ratificare a acordului de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România, a fost aprobat şi semnat de şeful guvernului italian (Benitto Mussolini) şi de Consiliul de Miniştri, care se reunise, în ziua de 8 martie, la Roma. Regele Victor Emmanuel al III-lea a aprobat tratatul, ratificarea având loc prin decret-lege.

Un amplu raport în chestiunea Basarabiei a fost prezentat şi publicat de către Tommaso Tittoni, preşedinte al Senatului Italiei (1919-1929), tradus, tot în anul 1927, în limba română, sub titlul Basarabia, România şi Italia.

Japonia a rămas singura ţară care nu a ratificat Tratatul Basarabiei dând prioritate relaţiilor economice cu URSS. Diplomaţia sovietică a sporit demersurile pe lângă Japonia pentru ca aceasta să nu urmeze exemplul Italiei, ajungând chiar la ameninţări, precum că un act similar ar fi considerat de Moscova ca „vădit ostil”. Ratificarea a fost atacată dur în ziarele sovietice, iar peste 10 zile, ambasadorul sovietic la Roma, după consultări cu Moscova, a înmânat un protest prim-ministrului italian.

Chiar dacă recunoaşterea internaţională a Tratatului Basarabiei a parcurs un drum sinuos, eficienţa acestui act de recunoaştere nu s-a văzut, cum nu se văzuse nici după recunoaşterea britanică sau franceză. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 nu a intrat în vigoare, deoarece nu a fost ratificat de Japonia. Important este că Marii Aliaţi ai României din Primul Război Mondial şi-au onorat, unul după altul, Italia ultima, semnăturile sub Tratatul Basarabiei.

Conf. univ. dr. Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC

Secretar ştiinţific, Institutul de Istorie, Chişinău