(Continuare din numărul trecut)
De-acum 2.500 de ani, de la Socrate citire –, înainte de a spune sau face un lucru, este bine să ne gândim dacă lucrul acela este adevărat, bun şi folositor. Eu adaug: chiar adevărat să fie lucrul, dacă este rău şi dăunător, la ce să mai insistăm? Măsurile discriminatorii aplicate de Octavian Goga unor oameni sunt adevărate, dar oare este bine şi folositor să le tot scoatem în faţă? Românii, poate, nu cunosc acest rău imens şi trebuie să-l ştie. Și, după ce-l ştiu, ce trebuie să facă? Să-l înfiereze şi interzică pe poet sau să nu mai facă niciodată greşelile comise de el?
Goga rămâne pentru români „poetul pătimirii noastre”. El vede „codrii verzi de brad”, „câmpurile de mătase”, dascălul şi dăscăliţa, pe „mama-n colţul şurii”, casa părintească în a cărei curte creşte cucuta şi de pe-ai cărei pereţi îngălbeniţi „se dezlipeşte-n pături varul”, vede fete şi feciori la horă, vede „dragostea de două veri cu fata popii Nicolae”, vede patimi şi nevoi, vede tot universul de odinioară, cu slujbele la împăratul, cu Laie Chiorul şi Aniţa crâşmăriţa. Vede şi momentul când satul a început să-i zică „dumneata”. Unora le pot părea „păşuniste” versurile de plângere a lui Goga, semne de frustrare a sentimentului de iobag ori de slugă. Acest sentiment a fost real, dar cine oare l-a incumbat în mintea românului dacă nu orgoliosul stăpân maghiar, care, revenit călare în 1940 într-o parte a Transilvaniei a rostit faţă de români „Nics kegyelem!” („Fără cruţare!”)? E mai bine şi mai uman ca supuşii să fie exterminaţi până şi în burta mamelor lor, cum sunau unele instrucţiuni ale propagandei lui foarte civilizatului Horthy Miklos, tot în 1940? Goga a exprimat mentalitate de ţăran supus, iar Horthy mentalitate de jandarm cu pană de cocoş.
Oare crede cineva că dacă sunt distruse statuile poetului – câteva zeci bune în toată ţara – se va şterge imaginea lui din minţile românilor, se vor arde cărţile lui şi i se vor uita poeziile? Revărsarea urii contra românilor şi contra lui Goga poate să ajute la ceva? Văd că este lăudată Primăria din Iaşi pentru că a fi avut „sânge în instalaţie” prin îndepărtarea statuii lui Octavian Goga de pe Copou, statuie care ar trebui topită şi făcut „ceva folositor din metal”; sunt îndemnaţi toţi primarii din ţară să dea statuile jos, să schimbe denumirile de instituţii şi străzi, „pe criterii de bun simţ”, care ar lipsi din „societatea noastră de ţărani sau descendenţi din ţărani şi mocani” proşti. Aşa am ajuns: de la Octavian Goga la ţărani şi mocani, dispreţuiţi şi condamnaţi! Pentru ce? Pentru că ei, ţăranii, au făcut ţara asta numită România, în care, de bine-de rău, trăim şi noi, epigonii de azi? Şi asta mulţumită sacrificiului lor, inclusiv al lui Goga. Supăraţii pe România nu mai au de ce să-şi reverse frustrările aici, în Carpaţi, fiindcă acum sunt liberi să plece. Dar nu o fac, pentru că îşi pot exhiba veninul fără probleme, pe loc, inclusiv contra simbolurilor naţionale. Avea dreptate Umberto Eco când vorbea despre „invazia imbecililor”: „Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor cohorte de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Lumea citeşte ceea ce scriu dezaxaţii şi nu ştie (nu mai ştie) să discearnă şi crede că Octavian Goga a fost un căpcăun, că busturile lui muşcă sau străzile cu numele său înghit oameni. O mai mare gugumănie într-o societate democratică nu am mai văzut. „Ministerul Adevărului” al lui George Orwell va fi mic copil pe lângă ce vor unii să ne pregătească. Oare acesta să fie preţul libertăţii la care am visat sub comunism? Să cădem dintr-o dictatură în alta? În plus, cei care îl vor distrus pe Goga, cel demult mort, ar trebui să fie cineva, să fi făcut ceva în viaţă, să fi condus grupuri de oameni, să fi avut răspunderi, să fi fost urmat de mase mari de oameni, cum a fost urmat poetul. Altminteri, pentru oamenii cu scaun la cap, este ca şi cum ai merge cu musca la arat. Dacă Maiorescu şi Călinescu l-au vorbit de bine pe Goga, putem noi să-l înfierăm? Dar cine au fost Maiorescu şi Călinescu? Din păcate, există riscul ca noile generaţii adolescentine, fără criterii de comparaţie, fără cunoştinţe acumulate în propria minte, crescute cu ideea de „tabula rasa”, să nu mai ştie mai nimic şi să ia de bune astfel de idei nihiliste.
Pun o altă întrebare simplă: Dacă îl înfierăm pe Octavian Goga, dacă îi pătăm memoria, dacă îl facem călău, dacă îi topim statuile şi îi interzicem numele, oare îi vor iubi mai mult românii pe evrei şi vor condamna antisemitismul? Şi alta: Dacă anulăm memoria, istoria şi cultura, oare vom trăi mai bine? Crede cineva sincer asta? Oare binele se cultivă prin rău şi iubirea prin ură? Dacă este aşa, dacă sunt mulţi care cred aşa, atunci toată educaţia lumii se află în faliment. Închei cu o cugetare a lui Blaga, alt nedreptăţit al sorţii: „Există două realităţi a căror imensă zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria”. Octavian Goga face parte din istoria noastră şi a fost ca aerul pentru mulţi români care au făcut România. Nu mai huliţi!
Ioan-Aurel POP