* La Piatra-Neamţ, în vremea războiului
Sunt 20 de ani dela războiul cel mare. Câţi oare îşi vor fi mai amintind de vieaţa dân vremea aceea de tragică existenţă!
Şi câţi nu vor mai fi azi, din aceia care au trăit atunci, în aceste locuri vecine cu graniţa şi cu moartea şi înfiorate de sumbrele bubuituri ale tunurilor!
În 20 de ani, oraşul nostru s’a schimbat de nerecunoscut. S’au prefăcut străzi – unora li s’a schimbat şi numele, – sꞌau dărămat case vechi – cu înfăţişare domoală de patriarhale conacuri boiereşti şi s’au clădit altele-unele după un chip străin de sufletul românesc al regiunii; dar mai ales au dispărut din acest oraş orice urme care să amintească generaţiilor viitoare despre vieaţa tragică din vremea războiului, când micul nostru oraş concentra în spitalele lui toată marea durere şi tot eroismul înfrânt depe front. Numai cimitirul eroilor depe Valea Viei a mal rămas, cu crucile lui de aceeaşi mărime, aşezate în rând ca nişte soldaţi, la capete de soldaţi eroi.
Dar dacă vremurile bune, ca şi cele rele – de restrişte – se uită repede, ceea ce nu-i totdeauna un bine, vieaţa aşa cum a fost în oraşul Piatra şi judeţul Neamţ – vieaţa ţărănească şi cea vitejească-a rămas să vorbească posterităţii, datorită talentului literar neîntrecut al Reginei Maria – care a fost vreme de patru luni, în 1918, marea binefăcătoare a populaţiei nevoiaşe şi alinatoarea suferinţilor depe întreaga Vale a Bistriţei, până la graniţă.
Iată amintirile din acea vreme, însemnate de Augusta, scriitoare, în volumul III al minunatei cărţi care este „Povestea Vieţii Mele”.
Pagina. 305-6: „Am petrecut în tren o noapte destul de liniştită, apoi o dimineaţă obositoare la Piatra, printre bolnavi şi răniţi. Piatra e un orăşel foarte frumos la malul Bistriţei. Ne-au întâmpinat Averescu şi prefectul, un vechi prieten al lui Aunty de la Curtea de Argeş; e un domn bătrân, cu purtări prea familiare, cam supărătoare, însă binevoitor şi după câte se spun, este un foarte bun prefect, ceea ce la urma urmelor e singurul lucru important. Întâi am fost la spitalul Crucii Roşii şi apoi la un sanatoriu pentru ofiţerii şi doctorii francezi; e o căsuţă plăcută care le e foarte dragă şi în care vin să se odihnească cu mare plăcere. Ei doriseră mult să le fac o vizită şi m’au întâmpinat cu bucurie măgulitoare pentru mine. De acolo m’am dus la d-na Albu, care odinioară, în tinereţea mea, mă găzduise pe când făceam cu soţul meu o excursie pe Valea Bistriţei. Acum e văduvă şi e foarte bolnavă, pare îngrozitor de schimbată. Am vorbit împreună de vremea de demult, ceea ce ne-a întristat pe amândouă, dar i-a părut bine că m’am dus s’o văd; vizita mea a mişcat-o mult, căci duce o vieaţă foarte singuratică şi e cu desăvârşire infirmă.
Plecând dela ea am trecut râul şi ne-am dus la marele spital de convalescenţi, pe care îl conduce prietena mea Lise Soutzo şi care e mândria lui Averescu. E o organizaţie minunată şi are până acuma loc pentru o mie de bolnavi, dar Averescu ar vrea s’o mai mărească şi să poată găzdui patru mii. Lise împreună cu un neobosit doctor român, conduc acest spital cum nu se poate mai bine; Lise este foarte pricepută şi cu toate că e singura femeie acolo, isbuteşte să nu stingherească pe nimeni. E silită să lucreze foarte mult şi a trebuit să locuiască până acum într’o baracă mică de scânduri necioplite la capătul unuia din pavilioanele de lemn. Acum două săptămâni s’a clădit pentru ea, chiar deasupra spitalului, o căsuţă destul de frumoasă, de unde se vede întreg ţinutul; de acolo are o privelişte minunată şi am avut plăcerea să mă joc cu băieţelul Lisei care locueşte cu ea. Singura critică ce-i pot aduce e că spitalul, aşa cum se vede acum, n’are în jurul lui nici un copac. Poziţia spitalului meu de la Coţofăneşti e mult mai frumoasă, cu crângurile de plopi ce-l înconjoară; aici însă dealurile, sunt mai înalte. Mi-am făcut obişnuitul colind printre bolnavi, împărţindu-le daruri. Azi, chiar de dimineaţă, a început căldura istovitoare, care creşte mereu din ceas în ceas. Llse e o tovarăşe cât se poate de bună şi mꞌa îngrijit minunat. N’aveam cu mine decât pe Lisabetha. Dejunul ne-a fost servit pe coasta dealului de unde se vede tot spitalul şi l-am luat împreună cu ofiţerii convalescenţi. După aceea am vizitat partea cealaltă unde se vor clădi noile bărăci. Ne-am întors apoi la Piatra să vizităm marele spital rusesc; doctorul ştia franţuzeşte şi toată lumea (până şi soldaţii) se arătau mulţumiţi şi veseli de a mă vedea. Averescu ştia perfect ruseşte şi trebue să recunosc că-şi face datoria cu neîntrecută demnitate şi ordine.
După aceea am plecat pe o căldură copleşitoare spre Bacău.”
La sfârşitul acestor rânduri regale, credem necesar să dăm unele informaţii lămuritoare pentru a identifica şi localiza cuprinsul lor.
Aunty (în englezeşte-mătuşă) este Regina Elisabeta; iar prefectul arătat (după identificarea d-lui Al. Tătaru-secretar g-l al Prefecturii) refugiatul Neculai Brânzeu din Piteşti.
Spitalul Crucii Roşii, vizitat de suverană era aşezat în localul liceului de băieţi „Petru-Rareş” şi purta nr. 229; iar casa ofiţerilor francezi este frumoasa vilă d-lui G. D. Lalu, care şi azi stârneşte admiraţia vizitatorilor acestui oraş. Şeful misiunii franceze era doctorul Gauthier.
Doamna Albu – ne spune venerabilul bătrân D. Hogea, care era primar al oraşului în acea vreme – este regretata cucoana Eleonora, distinsa şi vrednica soţie a lui Nicu Albu, fost deputat, senator de Neamţ, primar şi prefect al oraşului; tot el este şi ziditorul renumitului parc al oraşului, despre care se spune că este azi printre cele dintâi din ţară ca frumuseţe. În 1901, Principii moştenitori au făcut o excursie pe Valea Bistriţei mergând la Broşteni, iar de acolo călare, peste Barnar, la Dorna şi înapoi cu plutele până la Piatra. Cu această ocazie, înalţii oaspeţi şi viitorii suverani ai României au fost găzduiţi de soţii Albu, în Piatra. Afecţiunea Principesei Maria pentru d-na Albu a fost aşa de mare, încât i-a luat sora, pe Adele Cantemir, ca Doamnă de onoare la curte, post în care se află şi azi.
Spitalul de convalescenţi de Peste Vale este cunoscutul „Sanatoriu în Carpaţi” înfiinţat de generalul Averescu şi aşezat sub Bâtca Doamnei, alături de conacul D-nei Costinescu.
Dejunul a fost servit pe coasta dealului Bâtca Doamnei, lângă căsuţa D-nei Soutzo. Căldura era mare, căci această vizită regală a avut loc la 12/25 August 1917 – zi în care oraşul a fost atacat de mai multe avioane duşmane.
Spitalul rusesc, vizitat de suverană, era situat în localul şcolii profesionale de fete. (Va urma)
Constantin TURCU
(N.R. – Text preluat din Revista Apostolul, Anul IV, Nr. 7-9, iulie-septembrie 1938. La transcriere, am păstrat ortografia originală şi cuvintele vechi, pentru parfumul lor autentic. Am renunţat însă, mai peste tot, la vocala „u” final, deranjantă pentru urechea cititorului contemporan)