I.1. Consideraţii generale asupra legislaţiei şcolare, cercetarea reglementărilor legislative pentru perioada 1918 – 1948
Cercetarea asupra legislaţiei şcolare din România, aferente perioadei 1918-1948, porneşte de la necesitatea unei analize aprofundate asupra modificărilor survenite în sistemul de învăţământ românesc, în vederea coroborării acesteia cu surselor directe şi indirecte, care se găsesc în arhivele judeţene, regionale şi naţionale, în anuarele, publicaţiile, mărturiile şi alte surse ale vremii, despre sistemul de învăţământ din judeţul Neamţ.
Pornim de la ipoteza că fiecare articol, al fiecărei legi şcolare, a avut consecinţe la nivel naţional şi, implicit, la nivelul judeţului Neamţ. În fiecare instituţie şcolară s-au produs reforme, în baza intervenţiilor autorităţilor publice, conforme cu legislaţia în vigoare. Acest demers a generat un studiu care oferă o imagine realistă despre perioada supusă cercetării. Nu putem cerceta istoricul evenimentelor fără a cerceta şi legislaţia care generează aceste consecinţe, nu ne putem raporta corespunzător la principiile de funcţionare ale legislaţiei specifice perioadei de cercetare fără a pătrunde în realitatea educaţională a epocii. Aşadar, acordăm o atenţie specială legilor şcolare, care au marcat drumul unificării unui sistem de învăţământ disparat şi au creat fundamentele pe care a început să funcţioneze statul modern, România.
Edificarea şcolii româneşti, atât la nivel material, cât şi spiritual, în perioada modernizării statului naţional, a reprezentat un vector de fundamentare a identităţii româneşti, contribuind la ridicarea culturală a naţiunii române. Scopul tuturor modificărilor legislative a fost acela de a crea o şcoală în care domnea rigoarea, ordinea, o şcoală care educa poporul în spiritul muncii şi al valorii, o şcoală integrată realităţilor, care forma caractere şi conduite. Din punctul de vedere al concepţiei teoretice, se dovedea că acestea erau aşteptările legislatorilor, ipoteză confirmată mai jos, prin expunerea celor mai importante articole de legi. Singurul lucru care nu a funcţionat, conform aşteptărilor, era legat de implementarea practică a legislaţiei şcolare, pentru fiecare nivel de învăţământ.
După actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, învăţământul românesc se găsea într-un moment de răscruce. Un stat cu resurse epuizate, din cauza participării la Primul Război Mondial, dar cu marele avantaj de a fi un stat întregit, în graniţele fizice ale românismului, depunea eforturi pentru a găsi soluţii pentru toate situaţiile particulare ale societăţii, în special pentru cele cu privire la cadrul legislativ al învăţământului, pentru care avea deja un pachet legislativ consistent.
Preocuparea principală a guvernelor interbelice a fost rezolvarea celei mai importante probleme, aceea de a integra sistemele educaţionale din provinciile româneşti într-un nou sistem acceptat la nivel naţional. Au participat la acest efort naţional, de a întrupa un caracter unitar legislaţiei şcolare, eminente personalităţi, din toate domeniile. În data de 21 iulie 1918 au fost votate de către Parlamentul de la Iaşi, Legea eforiilor şcolare (prin care se încurajau şi iniţiativele particulare) şi Legea şcolilor pregătitoare.
Cele două legi au fost propuse de ministrul Simion Mehedinţi, personalitate marcantă în istoria politică a învăţământului, cunoscut, mai ales, ca urmare a pledoariilor sale cu privire la dezvoltarea învăţământului la sate.
Dacă prima lege favoriza o alfabetizare a ţării, cu implicare la nivelul comunităţilor, Legea şcolilor pregătitoare avea drept scop înfiinţarea unor şcoli speciale dedicate populaţiei şcolare rurale, prin care copiii urmau cursurile şcolii patru ani, pentru deprinderea scrisului, cititului şi a socotitului şi doi ani de şcoală practică, pentru conducerea gospodăriei, altfel decât părinţii lor, prin învăţarea de metode moderne.
Un an mai târziu, a fost publicat decretul care legifera învăţământul de patru ani, în mediul rural şi de cinci ani, în mediul urban, precum şi cursurile complementare, pentru clasele V-VII, destul de rar organizate, nefiind multe solicitări în acest sens.
Învăţământul era considerat principalul mijloc pentru realizarea unei unificări concrete şi reale a societăţii, însă multitudinea de probleme care apăruseră după unificare nu punea problema învăţământului pe lista priorităţilor, concluzie la care am ajuns după o analiză asupra activităţii guvernelor din perioada 1918-1948, respectiv o analiză asupra activităţii ministerul de resort, în cazul nostru, un minister care şi-a schimbat titulatura în 30 de ani de opt ori şi a avut în frunte peste 30 de miniştri, în cele 38 de guverne.
Mai grav, conform lui Constantin Kiriţescu, care făcea referire la comunicatul oficial, cu privire la conducătorii departamentelor ministeriale, doar în perioada 1928-1938, s-au perindat la cârma ţării 390 de miniştri şi 213 subsecretari de stat.
Pentru a înţelege grava întârziere a unor decizii legislative vom analiza situaţia continuităţii în funcţia de ministru al instrucţiunii şi în funcţia de prim-ministru, conform învestirii guvernelor de după 1918.
(continuare în numărul viitor)
Prof. dr. Elena PREDA