În ultimele zeci de ani se vorbeşte tot mai mult de istoria locală, istorie recentă, istorie imediată, istorie orală, microistoria sau de istoria vieţii de zi cu zi. Apărută, acum două decenii, ca disciplină nouă în spaţiul academic românesc, istoria orală vizează elaborarea, identificarea, colectarea, catalogarea şi interpretarea surselor orale cu scopul de a recupera o parte din memoria recentă a societăţii româneşti. Are ca obiect de studiu segmentul din trecut care mai face încă parte din prezent, dintr-un prezent care nu a avut încă destul timp să se istoricizeze, datorită faptului că procesele, actorii şi situaţiile nu s-au încheiat.
Fiind o istorie trăită, relatată, istoria orală are şi o dimensiune civică, focusându-se pe acea parte din istoria contemporană ce oferă posibilitatea intervievării martorilor oculari sau a urmaşilor acestora. Astfel, ca istorie trăită, ea poate avea şi o doză de subiectivism.
La istorie, ca şi în cazul celorlalte discipline socio-umane, metodele pot fi clasificate după diverse criterii: raportul faţă de timp, numărul unităţilor sociale luate în studiu, reactivitatea, locul ocupat în procesul investigaţiei empirice etc.
Din punctul de vedere al timpului în care metodele au fost utilizate, le putem împărţi în: metode clasice (tradiţionale) şi metode moderne. Dintre metodele moderne, interviul structurat cu diverşi contemporani ai evenimentelor istorice, observaţia participativă, studierea bazelor de date disponibile în sistemul on-line (internet), studiul articolelor din presă etc. sunt utilizate în cazul istoriei orale.
Dintre metodele de cercetare considerate creative, neconvenţionale, subliniez: metoda detaliilor, metoda reziduurilor, dezordinea experimentală, matricea de descompunere, metoda diagrafică (a prezentării sau a reprezentării), a trasării/marcării, metoda avocatului, a incompetenţei ş.a.m.d. Cu siguranţă că am putea realiza şi alte clasificări, în funcţie de diverse alte criterii (metode generale, speciale, interdisciplinare etc.).
Una dintre metodele de bază ale istoriei orale/locale este interviul care ne oferă povestea vieţii persoanelor aşa cum acestea au trăit-o şi au simţit-o. Aceasta va contribui la colectarea unor informaţii în timp real, necesare scrierii istoriei contemporane.
Tot în cadrul istoriei locale, consider că putem folosi principiul Inducţie – deducere. Inducţia este un studiu de la singular la general, iar deducţia – de la general la particular, la singular. Prin investigarea faptelor şi aplicarea unor concepte cunoscute se pot a explica acele fapte. Trecând de la particular la general, se pot concluziona anumite evenimente derulate la scara istoriei.
Studiul istoriei orale presupune utilizarea tehnicilor de intervievare ca mijloc de cercetare şi cunoaştere a trecutului recent al unei persoane, familii, grup, al unei comunităţi locale etc.
Cele trei tipuri de cercetare (descriptivă, explicativă şi exploratorie) sunt utilizate pentru a putea obţine o imagine de ansamblu a unui eveniment/fenomen istoric local sau desfăşurat la scară largă. Ca studiu preliminar (de culegere a informaţiilor), într-un proiect complex de documentatare ştiinţifică, cercetarea descriptivă este utilizată pentru cunoaşterea sistemelor şi proceselor sociale, utilizându-se, în principal, întrebări de genul „Cine?” şi „Ce?”.
Cercetarea explicativă lămureşte relaţiile sociale, având ca scop valorificarea acestora pentru formularea sau reformularea teoriilor. Acest tip de cercetare se bazează pe culegerea datelor (informaţiilor) prin experiment, studiu de caz sau o cercetare istorică, unde întrebările de studiu sunt „Cum?” şi „De ce?”, asemenea întrebări având de a face cu legături operaţionale ce trebuie depistate înapoi în timp, mai degrabă decât cu simpla lor frecvenţă sau incidenţă. Cercetarea exploratorie are ca scop dezvoltarea de ipoteze pertinente pentru continuarea investigaţiilor, bazându-se pe aflarea răspunsurilor la întrebările „Ce?”, „Cine?”, „Cât?”, „Unde?” Pentru aceste întrebări sunt recomandate sondajul şi analiza de arhivă.
Studiul de caz utilizat în studierea istoriei orale, atrage atenţia asupra unor realităţi de ordin social şi cultural, dezvoltând simţul civic. Totodată, lucrul în echipă va dezvolta creativitatea şi spiritul organizatoric, toleranţa şi acceptarea opiniilor celuilalt.
Cu ajutorul istoriei orale au fost abordate aspectele cele mai banale ale vieţii cotidiene, de la comportamentele familiale, la gesturile meşterului artizan sau ale bucătăresei, trecând prin obiceiuri, ritualuri, sărbători şi reţele sociale.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA