Fiu al marelui dramaturg I. L. Caragiale şi al Mariei Constantinescu, Mateiu, se naşte la 25 martie 1885, în Bucureşti. Când, 4 ani mai târziu, tatăl său se va căsători cu Alexandrina Burelly, învăluit de dragostea paternă, copilul va intra în noua familie, cu emoţiile fireşti ale unui nou început.
Anii de şcoală îi dezvoltă pasiunea pentru istorie, mai ales pentru heraldică, la stăruinţa profesorului său, Anghel Demetriescu de la Institutul „Sfântul Gheorghe”. Ilustrul său tată se gândeşte că ar fi bine să urmeze cursurile Facultăţii de Drept, unde Mateiu se înscrie, dar nu frecventează cursurile; astfel că, începând cu 1904, îşi urmează tatăl la Berlin; şi aici, se înscrie la facultate, dar preferă „şcoala hoinărelii”, lecturile din literatura „aleasă” şi petrecerile selecte. Farmecul vieţii berlineze se va reflecta, ulterior, în povestirea „Remember”.
Anul 1909 marchează începutul vieţii boeme – întors la Bucureşti, Mateiu I. Caragiale va absolvi primul an la Facultatea de Drept şi, totodată, va bate la porţile afirmării literare, scriind primele poezii şi proiectând „Craii de Curtea-Veche” ori „Remember”.
În 1912, tatăl revine la Bucureşti şi citeşte poeziile fiului („Clio”, „Lauda cuceritorului”, „Prohodul războinicului”, „Noapte roşie”, „Călugăriţa”, „Boierul”, „Cronicarul”, „Domniţa”, „Trântorul”, „Curţile vechi”), poezii care vor apărea în revista „Viaţa Românească”, nr. 4, aprilie. Dar, abia întors de la Berlin, în luna iunie a aceluiaşi an, I. L. Caragiale moare, astfel că, vicisitudinile materiale şi lipsurile de tot felul îl vor însoţi constant, de acum, pe Mateiu. Zbaterea în realitatea vitregă o va consemna în paginile jurnalului său: Mari încercări şi vicisitudini au făcut lung timp din viaţa mea un calvar; singur, fără niciun ban, fără părinţi, fără aliaţi, fără prieteni, fără relaţii folositoare… am fost obligat să duc o luptă grea. Am ieşit de aici nevătămat şi dublu oţelit. În momentele cele mai critice, am păstrat credinţa în Dumnezeu şi încrederea în mine şi, din orgoliu şi demnitate, niciodată nu m-am gândit să mă sinucid ca să nu umilesc printr-un gest laş o dată mai mult neamul meu.
În spatele acestei măşti de stoicism se ascunde o sensibilitate adâncă, specifică unui om de litere. Zbaterea sa existenţială nu este doar materială, ci şi artistică, căci se confruntă cu aşteptările imense care vin odată cu numele Caragiale. În această luptă pentru afirmare, Mateiu găseşte puterea de a transforma dificultăţile în surse de inspiraţie creativă, devenind ulterior unul dintre cei mai originali scriitori ai literaturii române, autor al capodoperei „Craii de Curtea-Veche”.
Timp de aproape 10 ani publică poezii în paginile „Vieţii Româneşti”. Când, în 1921, în paginile revistei (nr. 81) îi apare povestirea „Remember”, ecourile sunt favorabile şi îi mai cresc aripile întru creaţie literară, iar, când, în 1924, debutează editorial, aprecierile se înmulţesc. În 1926, revista „Gândirea” începe să îi publice romanul „Craii de Curtea-Veche”, care va apărea la „Cartea Românească”, trei ani mai târziu (1929). Aproape îmbătat de succes, proiectează „Sub pecetea tainei”, din care publică primele fragmente în „Gândirea”. Din păcate, romanul rămâne neterminat; criza morală teribilă prin care trece îi provoacă moartea, la începutul anului 1936. Un an mai târziu, Editura Fundaţiilor Regale îi publică postum volumul „Opere”, inaugurând colecţia „Scriitori români contemporani”, ediţii definitive (volum îngrijit de Perpessicius).
Dar cum a fost perceput Mateiu I. Caragiale de contemporanii săi?
Era mai mult un nesociabil, un singuratic, cu aparenţe ursuze şi posomorâte. Numai între prieteni, în intimitate, reapărea demonul părintesc al elocinţei şi al paradoxului. Ca şi la bătrânul Ion, la temelia minţii lui Mateiu stăpânea o memorie uluitoare şi dezordonată de autodidact fără alegere, cu apucături enciclopedice, dar mai ales îndreptată în domeniul trecutului şi al inutilului. Inconformismul lui nu era numai teoretic, ca la tatăl său, ci integral… Închis în el, cu aerele zbârlite ale unui arici retractat, cu absenţă distantă, cu râie fanariotă acoperită de blazon bizantin, împăunat chiar în vremea când era silit să apară fără cea mai simplă decenţă vestimentară, ceremonios şi protocolar, timid pentru că era orgolios ca să nu pară prea timid, cu fumuri nobiliare împrăştiate din pipele iluziei, cu risipă de cunoştinţe.
Acest portret realizat de Eugen Lovinescu în „Memorii” surprinde complexitatea personalităţii lui Mateiu I. Caragiale, un scriitor unic în peisajul literaturii române. Prin trăsături contradictorii şi detalii pitoreşti, Lovinescu conturează imaginea unui om marcat de contraste, dar cu o identitate artistică şi personală profund originală. Mateiu apare ca un individ închis, dificil de abordat, cu o natură ursuză şi posomorâtă. Această izolare socială pare să fie o alegere deliberată, o formă de protecţie a orgoliului său, dar şi o manifestare a unei sensibilităţi acute. El este descris ca un „arici retractat”, o metaforă ce indică o atitudine defensivă şi o nevoie de a păstra distanţa faţă de lumea exterioară. În ciuda nesociabilităţii afişate, Mateiu îşi dezvăluia o altă faţă în cercuri restrânse, între prieteni. În aceste momente de intimitate, reapărea „demonul părintesc al elocinţei şi al paradoxului”, o moştenire evidentă de la tatăl său, I. L. Caragiale. Acest aspect al personalităţii sale reflectă o dualitate între aparenţa distantă şi capacitatea de a captiva prin conversaţie şi spirit.
Lovinescu evidenţiază, de asemenea, o altă latură definitorie a lui Mateiu: memoria sa „uluitoare şi dezordonată”, specifică unui autodidact. Enciclopedismul său, orientat mai ales către trecut şi detalii aparent inutile, trădează o fascinaţie obsesivă pentru istorie şi genealogie, teme care se reflectă pregnant în opera sa. Această preocupare intensă pentru trecut şi pentru elementele aristocratice ale vieţii i-a modelat atât creaţia, cât şi imaginea publică.
Mai mult, nonconformismul său – descris ca „integral”, se extinde nu doar la idei, ci şi la stilul său de viaţă. Mateiu este prezentat ca un om plin de „fumuri nobiliare”, care îşi asumă o nobleţe fictivă, construindu-şi o identitate bazată pe un blazon imaginar. Chiar şi în momentele de precaritate materială, se pare că acesta îşi păstra o atitudine ceremonioasă, adesea în contrast cu realitatea cotidiană. Acest orgoliu exacerbat, combinat cu timiditatea, subliniază, de fapt, o tensiune interioară constantă.
Toate aceste trăsături la care se face referire se regăsesc şi în opera sa, în special în „Craii de Curtea-Veche”, considerat primul roman de atmosferă din literatura română. Fascinaţia autorului pentru detaliile istorice, atmosfera decadentă şi preocuparea pentru psihologia personajelor îi conferă scriiturii o calitate distinctă, diferită de realismul tradiţional.
Mateiu I. Caragiale devine, astfel, prin contradicţiile şi excentricităţile sale, un personaj literar în sine. Combinaţia dintre o erudiţie enciclopedică, o înclinaţie spre izolare şi un orgoliu aristocratic creează imaginea unui om anacronic, dar fascinant, perfect sincronizat cu lumea decadentă pe care o descrie în romanul său.
Concluzionăm arătând că Mateiu I. Caragiale a fost un scriitor care şi-a creat nu doar o operă memorabilă, ci şi un veritabil mit personal. Deşi nesociabil şi marcat de inconformism, el a transformat aceste trăsături în atuuri artistice, dând naştere unei opere inconfundabile prin stil, atmosferă şi profunzime.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI