Marea Unire de la 1918, care a început la Chişinău, a continuat la Cernăuţi şi a culminat la Alba-Iulia, desfăşurându-se pe parcursul întregului an memorabil, a intrat în istorie ca un eveniment crucial care a marcat încununarea luptei de veacuri pentru unitatea poporului român – întregirea neamului.
Basarabia a fost prima dintre provinciile istorice care s-a reîntregit în hotarele româneşti. Unirea a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării, până la despărţirea de imperiul multinaţional în care provincia românească a fost înglobata forţat în 1812.
Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei peste 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România.
Lupta basarabenilor pentru drepturi sociale şi naţionale a luat amploare în aprilie 1917 odată cu constituirea Partidului Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia o importantă contribuţie au avut refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.
În noiembrie 1917, a fost instituit primul for legislativ al Basarabiei, Sfatul Ţării. El a fost conceput şi organizat de organizaţiile militare moldoveneşti. În condiţiile dificile ale revoluţiei ruseşti şi ale războiului mondial, a pericolului anexării Basarabiei la Ucraina, creşterii insecurităţii şi haosului, doar militarii moldoveni au fost în stare să-şi impună voinţa tuturor forţelor politice şi sociale, să decreteze autonomia Basarabiei şi să purceadă la crearea Sfatului Ţării. Noul Organ Suprem Ţinutal şi-a asumat nu numai responsabilităţi legislative, el şi-a asumat responsabilitatea pentru toată administrarea Basarabiei – formarea guvernului, lupta cu anarhia şi cu foamea, relaţiile externe. La 2 decembrie 1917, în baza prevederilor Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, Sfatul Ţării a declarat crearea Republicii Democratice Moldoveneşti.
Pentru a pune capăt haosului şi tulburărilor provocate de bolşevici în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse ca urmare a loviturii de stat bolşevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti au solicitat ajutorul Aliaţilor, conducerii Frontului Român şi Guvernului României. La 31 decembrie 1917, guvernul lui Ion I. C. Brătianu a luat hotărârea de a trimite trupe în Basarabia. În seara zilei de 13 ianuarie 1918 generalul Ernest Broşteanu a intrat în Chişinău în fruntea diviziei a 11-a. În aceeaşi zi, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România, iar la 24 ianuarie 1918 Republica Moldovenească şi-a proclamat independenţa.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a aprobat cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă” şi 36 de „abţineri” unirea cu Regatul României, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care revenea în graniţele româneşti.
La triumful acestui act epocal a contribuit din plin o pleiadă întreagă de luptători pentru cauza naţională: oameni de cultură, militari, învăţători, preoţi, jurişti, medici, studenţi, cooperatori ş.a., care s-a format în condiţiile vitrege ale timpului, mobilizând masele prin forţa cuvântului oral şi scris la lupta de eliberare naţională, formulând programe politice bine argumentate şi chiar sacrificându-şi viaţa în numele marelui ideal.
Actul Unirii din 27 martie 1918 prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi o Dietă proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.
Imediat după adoptarea în a doua lectură a Legii agrare în şedinţa din 26-27 noiembrie, prezidată de Pan Halippa, Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia de unire necondiţionată. O cerere în sensul abrogării condiţiilor anexă la Actul Unirii din 27 martie/9 aprilie a fost făcută de o parte a deputaţilor Blocului Moldovenesc, care au considerat că după adoptarea Legii agrare principala dorinţă a populaţiei basarabene fusese îndeplinită, iar restul condiţiilor erau depăşite de timp şi evenimente. Prin anularea bazelor Unirii deputaţii Sfatului Ţării au demonstrat o deschidere totală către integrarea ireversibilă a Basarabiei în cadrul statului român întregit.
Actul Unirii a fost ratificat de regele Ferdinand la 9/22 aprilie 1918; în aceeaşi zi, doi reprezentanţi ai Basarabiei au intrat în Guvernul României.
La 29 decembrie 1919, Adunarea Deputaţilor şi Senatul României au votat legea prin care se ratifica unirea Basarabiei cu Regatul României, în conformitate cu Declaraţia adoptată de Sfatul Ţării la 27 martie/9 aprilie 1918.
La 20 octombrie 1920, la Paris, a fost semnat Tratatul dintre principalele Puteri Aliate (Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia) şi România, privind recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România.
După Unire a urmat un proces intens de integrare a Basarabiei în viaţa politică, economică şi culturală a României întregite care a atras după sine transformări social-economice importante, dar mai cu seamă o amplă înflorire a culturii şi învăţământului.
Cei 22 de ani de dezvoltare paşnică şi rodnică în cadrul României întregite stau mărturie a justeţei actului de la 1918. Timp de 22 de ani, Unirea cu România a salvat Basarabia de războiul civil din Rusia sovietică, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, terorii roşii şi deportărilor în Siberia. Acesta era şi scopul deputaţilor Sfatului Ţării care au votat Unirea.
Muzeograf Elena POSTICĂ