Marea Unire din 1918:

„O Românie a libertăţii şi a dreptăţii tuturor”

În anii 1917-1918, în condiţiile căderii Dinastiei Romanovilor şi dezintegrării Imperiului ţarist, în teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a declanşat o amplă şi viguroasă mişcare de eliberare naţională, derulată în trei etape consecutive, Basarabia constituindu-se iniţial în Republică Democratică Moldovenească autonomă [2 decembrie (st. v.) 1917], sub conducerea unui Directorat şi a unui Parlament, care urma să intre „în alcătuirea Republicii federative democratice ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi”; apoi, ca şi Polonia, Finlanda sau Ucraina, să se declare independentă [24 ianuarie (st. v.) 1918], pentru ca, aşa cum era şi logic, şi firesc, să voteze unirea cu România, cu care avea aceeaşi structură etnică, aceeaşi cultură şi tradiţii istorice.

În Declaraţia de unire a Basarabiei cu România din 27 martie (st. v.) / 9 aprilie (st. n.) 1918, adoptată cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abţineri şi 13 absenţe, Sfatul Ţării – organul suprem legislativ reprezentativ şi electiv al Basarabiei, constituit prin delegarea reprezentanţilor partidelor politice, a păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc., – a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, în baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”.

În atare mod, „după un veac şi mai bine de iobăgie sufletească şi politică a românilor dintre Prut şi Nistru, la 27 martie (st.v.) 1918, printr-un act spontan şi plin de o netăgăduită conştiinţă românească, prin voinţa unanimă a norodului basarabean şi prin votul reprezentanţilor săi legali din Sfatul Ţării, Moldova dintre Prut şi Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită”.

Este adevărat că adaptarea psihologică a minorităţilor etnice din Basarabia la noile realităţi postbelice, dominate de punerea în practică a principiului autodeterminării naţiunilor, nu s-a produs instantaneu şi nici fără dificultăţi. La fel de adevărat este şi faptul că inclusiv populaţia titulară şi majoritară a Basarabiei a avut nevoie de ceva timp, pentru a se acomoda la noul cadru statal şi administrativ de după 1918. „Ar fi nedrept, – menţiona Gherman Pântea în 1932, – dacă n-aş recunoaşte în această scriere că cel puţin în ce mă priveşte pe mine, – fiind de la început un activ luptător pentru revendicările naţionale şi sociale sub formele cele mai radicale, nu eram îndeajuns de pregătit sufleteşte pentru unirea cu România, aşa cum o visau, poate, alţi luptători de ai noştri. Explicaţia psihologică era următoarea. Poporul moldovenesc din Basarabia a stat sub robia rusească, atât din punct de vedere cultural cât şi din punct de vedere social. Revoluţia zdrobind lanţurile ţarismului, lasă drum liber tuturor naţionalităţilor din Rusia pentru revendicările lor naţionale şi sociale. Paralel cu celelalte naţiuni şi noi moldovenii vedem realizându-se idealul nostru: şcoală, biserică, limbă moldovenească, autonomie locală şi-n acelaşi timp tot pământul trecând în mâinile poporului, ideal pentru care au luptat şi s-au jertfit atâtea suflete visătoare. Conduşi exclusiv de aceste sentimente curate, te întrebai adesea ori dacă nu ar fi prematură unirea sub regimul agrar care domina încă în România, şi dacă nu cumva săvârşim un păcat faţă de poporul nostru, care-şi pune singura nădejde în noi şi care – după 100 de ani de robie şi slugărnicie – a ajuns astăzi stăpân pe pământul strămoşesc?” (Gherman Pântea).

Şi totuşi, aşa cum pe bună dreptate menţionau C. Filipescu şi E.N. Giurgea într-o primă sinteză de istorie a Basarabiei de după 1918, „mai târziu sau mai devreme, instinctul naţional trebuia să se dezvolte în firea unui popor, trebuia să se nască în el dorinţa de a se lipi mai mult de haina mohorâtă şi zdrenţoasă a celui ce este sânge din sângele lui şi corp din corpul lui, decât de costumul elegant al străinului, care într-un mod cu totul prefăcut, caută să insinueze, să-i captiveze firea, pentru ca să-l subjuge la urmă şi să poată mai bine beneficia de dânsul”. Vasile Harea (1895-1987), la rândul său, menţiona că „pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti este mai întâi de toate o chestie de existenţă a poporului nostru. Apoi, în al doilea rând, vine şi chestia de dreptate. Trebuie să se şteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de ţarul rus Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice şi economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea şi silit de biciul rusesc să ducă aceeaşi viaţă cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puţin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca şi cel din tot colosul rusesc. Acum, Basarabia va trebui să se reîntoarcă la formele vieţii potrivit cu istoria ei, cu caracterul poporului, creat de istorie şi de împrejurările geografice, economice etc.”.

Odată conştientizat acest mare adevăr, Declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”, a venit „ca o supremă răsplată pentru toate suferinţele din timpul războiului şi din timpul celor 106 ani de stăpânire străină” (Petre V. Ştefănucă), ideea şi decizia respectivă izvorând „din conştiinţa şi din sufletul poporului şi nu din alte împrejurări venite din afară” (Ion Macovei).

Într-un mod regretabil, speculaţiile asupra respectivelor procese au început în chiar ziua imediat următoare adoptării actului istoric din 27 martie / 9 aprilie 1918. Gh. V. Cicerin, bunăoară, în calitatea sa de comisar bolşevic de externe, a declarat că unirea ar fi fost realizată de „proprietarii basarabeni”, pentru a-şi salva, în atare mod, moşiile de expropriere. La rândul său B. Maklakov, fost ministru în guvernul lui Al. Kerenski, contesta legitimitatea unirii Basarabiei cu România pe motivul neaplicării sufragiului universal, egal, direct, secret, proporţional şi obligatoriu. În fine, un al treilea rând de acuzaţii ar fi fost „teroarea” şi „coruperea” deputaţilor basarabeni.

O vastă analiză aparţinând lui Pantelimon Halippa, conţine explicaţii exhaustive la toate acele insinuări şi calomnii, vehiculate până în zilele noastre. Se ştie, bunăoară, că până la Primul Război Mondial, sufragiul universal nu era cunoscut, practic, în nici o ţară europeană şi cu atât mai puţin în Rusia ţaristă. Cum se putea pretinde, în acest caz, Basarabiei sufragiul universal? În altă ordine de idei, dacă deputaţii basarabeni au fost „corupţi”, de ce să mai fi fost şi „terorizaţi”? În fine, cum de au scăpat de „teroare” deputaţii minoritari: bulgarul Stepan Balamez, sau ucrainenii Arcadie Osmolovski şi Mihail Starenki, care au votat deschis împotriva unirii? Dimpotrivă, Balamez a ocupat, în anii 1922-1926, confortabila funcţie de preşedinte al Camerei de Muncă.

La o distanţă de 103 ani de la acele evenimente istorice, apare drept incontestabil adevărul că o altă cale decât unirea Basarabiei cu România era sortită unui inevitabil eşec, şi este marele merit al Sfatului Ţării şi al oamenilor politici basarabeni din acea perioadă – Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, – de a fi identificat unica soluţie ce ducea spre limanul mult aşteptat de întreaga populaţie. Dincolo de orice speculaţii de felul „ce ar fi fost dacă nu ar fi fost cum a fost”, cert este că alternativa unirii Basarabiei cu România poate fi urmărită după exemplul RASS Moldoveneşti din anii 1924-1940, – cu colectivizarea forţată a agriculturii şi foametea dezastruoasă, cu deportările şi represiunile staliniste, cu dezmembrarea teritorială a Basarabiei în 1940 etc.

Graţie marelui eveniment al Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat al României, după 1918 au urmat 22 de ani de eforturi „pe calea regăsirii de sine şi a progresului”, de „reluare a adevăratei continuităţi etnice şi ideale” pe orbita culturii şi civilizaţiei europene. Aşa cum pe bună dreptate afirma Eugen Lovinescu, „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforţărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formaţie naţională”. Momentul istoric al acestui progres era cât se poate de favorabil, deoarece „axa vieţii politice şi culturale, – afirma autorul, – s-a schimbat din Răsărit în Apus”: „în veacul şi de la locul nostru lumina vine din Apus: ex occidente lux! Deci, progresul nu poate însemna, pentru poporul român, decât îmbogăţirea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene”.

În aceeaşi ordine de idei, marele istoric englez R.W. Seton Watson afirma că Primul Război Mondial a adus pentru întreaga Românie trei mari schimbări fundamentale: unitatea naţională, reforma agrară şi sufragiul universal, – toate înscriindu-se pe traseul modernităţii şi al modernizării: „Dintre acestea, prima a ridicat România de la o putere mică la una de rangul al doilea în Europa, urmând imediat după Polonia şi Italia; a doua, satisfăcând foamea de pământ a ţăranilor, a înlăturat orice pericol al unei revoluţii de jos şi a imunizat România contra bolşevismului, cu toată apropierea ei de Rusia; a treia a înzestrat naţiunea cu mijloacele unei autoexprimări democratice” (Ioan Lupaş), legiferându-se dreptul de vot universal, direct, secret şi obligatoriu.

În acelaşi context, într-o cuvântare rostită la Chişinău în 1931, Nicolae Iorga afirma că „România nu este o ţară făcută. România se face acum. Se face prin fiecare dintre noi”, continuându-şi ideea la capătul celălalt al aceleiaşi călătorii, la Timişoara: „Ţara aceasta este alcătuită din bucăţi, care s-au adunat, pe pământul stropit cu sânge al Marelui Război, abia de câţiva ani de zile”, urmând să devină nu numai o ţară întregită, ci şi „o Românie a libertăţii şi a dreptăţii tuturor”.

A urmat o perioadă în care nu numai România, ci şi Europa şi întreaga lume intra într-o nouă fază istorică de dezvoltare, marcată, pe de o parte, de victoria principiului naţionalităţilor şi constituirea sau desăvârşirea unităţii naţional-statale a ţărilor din Centrul şi Sud-Estul Europei, dar şi, în egală măsură, de ruinarea economică a puterilor beligerante şi victoria revoluţiei bolşevice din Rusia în toamna anului 1917, de ascensiunea fascismului şi nazismului, concomitent cu pierderea predominanţei politice, economice şi a puterii modelatoare a Europei. Factorii respectivi au influenţat întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale, favorizându-i numeroase şi diverse împliniri şi realizări, dar şi, în egală măsură, determinându-i la fel de numeroase dificultăţi, limite şi chiar greşeli, inerente unei perioade istorice prea scurte şi prea zbuciumate pentru a putea produce transformări calitative radicale.

Cu toate acestea, faţă de perioada anterioară, anii care au urmat Primului Război Mondial s-au întemeiat pe filosofia optimismului istoric în calitate de dominantă a perioadei interbelice. Aşa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, comportamentul din cele două părţi ale continentului european – Europa Occidentală şi Europa Central-Sud-Estică – a avut, după Primul Război Mondial, numeroase specificităţi, una din ele constând în faptul că, în timp ce în Occident tonusul moral-creator era exprimat în termenii sentimentului decadenţei, aşa cum o făcea, bunăoară, Osvald Spengler (1880-1936) în celebra-i lucrare „Declinul Occidentului”, în Europa Central-Sud-Estică a dominat mai mult optimismul istoric. Aceasta deoarece energia naţională care, până atunci, fusese canalizată spre lupta pentru eliberare şi unitate naţională, după 1918 a putut să fie dirijată spre constructivism şi creativitate în toate sectoarele societăţii moderne.

Nicolae ENCIU, doctor habilitat în istorie, director adjunct al Institutului de Istorie, mun. Chişinău