(urmare din numărul trecut)
„Stângul, dreptul, stângul, dreptul; acum cântaţi! 1, 2, 3 şi … „Noi suntem mândria ţării … „ Acestea au fost primele comenzi ale ofiţerului care răspundea de instrucţia noastră militară.
Era pe la jumătatea lunii mai (1954), în primul nostru an de facultate.
Coloana era formată din cca 30 de studente, câte 4 în rând.
Îmbrăcate în rochii sau fuste şi bluze, încălţate cu sandale sau cu pantofi, poate şi cu tocuri, mărşăluiam pe Copou în sus, apoi la stânga, până într-o poiană, unde erau instalate panourile de tragere.
Ineditul coloanei şi cadenţa noastră pe carosabil stârnea râsul celor de pe trotuar, care ne şi aplaudau.
Ajunse la locul tragerii, ne-a fost dat armamentul. La mine a ajuns o puşcă mare, grea, cred că era de pe vremea Războiului de Independenţă.
După ce am fost instruite şi aliniate, ofiţerul a strigat: „Desfaceţi picioarele!” (adică la trepied). O colegă care, probabil, n-a fost atentă la toate explicaţiile, şi-a desfăcut picioarele cât a putut de mult. Ofiţerul s-a înroşit, a făcut feţe-feţe. Pe noi ne pufnea râsul.
La comanda „Ochiţi!”, din reculul armelor, mai multe am căzut pe spate, în poziţii cât se poate de caraghioase. Aşa cum am menţionat mai sus, nu aveam echipament adecvat. Una din colege a şi ţipat tare când a tras cu puşca.
Doar vreo 5 gloanţe au ajuns pe panou, celelalte s-au risipit departe de „inamic”.
Când a comandat „Rupeţi rândurile!” se citea disperarea pe faţa lui.
Era tânăr, chipeş şi poate instruia pentru prima dată nişte fete de 18-19 ani.
Băieţii făceau instrucţie militară o zi pe săptămână, în timpul anului, în Iaşi şi o lună în vacanţa de vară în alte locaţii. Din convocările de o lună, colegii mei au amintiri mai colorate.
Câţiva povestesc că la una din convocări (1956) erau încartiruiţi în pădurea Cilibia de lângă Buzău. Se adăposteau „sub pământ” în nişte bordeie, iar instrucţia o făceau sub un soare arzător. Paturile erau nişte ridicături de pământ iar în loc de saltele, dormeau pe paie. Drept lenjerie aveau doar pături şi acelea uzate şi găurite. Ploaia pătrundea printre scândurile acoperişului, încât se umpleau bordeiele cu apă iar „saltelele” se prefăceau în plute.
Despre aceeaşi convocare, un coleg mai relatează: «Comandantul plutonului nostru era căpitanul Mănăilă, un zdrahon de ţigan, cu puţine „clase”, care se lăuda mereu cu cele 17-18 logodnice ale sale».
Povestea pitoresc şi noi, când nu ne ardea de instrucţie (dar când ne ardea?) îl rugam să reia povestea de la logodnica nr. 9 sau 10, la care rămăsese ieri…
Dar «lecţiile lui despre bomba atomică şi efectele ei!
– Bă, voi ştiţi ce e aia bomba atomică?
– Nu! răspundeam noi într-un glas, de unde să ştim? Când dă o bombă atomică, zboară atomii pă câmp, mă!
– Ehei, izbucnea din toate părţile această interjecţie, care, pentru bietul căpitan, o fi însemnat probabil, uimire, admiraţie, extaz…
Şi pentru că totul a fost înţeles, nu mai era nevoie de „fixare”… se putea trece la logodnica nr…»
Mai povesteşte: «Tot la Cilibia am trăit cele mai frumoase momente din viaţa mea de soldat.
Închipuiţi-vă ziua în care o droaie de „ostaşi” mergeau în debandadă prin centrul localităţii, în urma unei sacale trasă de un cal. Luasem şi apa cu noi, pentru că la Cotul Ciorii (cam la 10 km de pădure) unde urma să executăm tragerile, nu era apă. Din mijlocul plutonului se aude deodată vocea comandantului:
„– Cântă plutonul?”
„– Da, răspund băieţii. De pe sacaua pe care o „călărea” subsemnatul, veneau primele provocări muzicale:
„Mi-o zâs mama că mi-o da…” şi plutonul: „Văleleu, văleleu …”,
eu: „zestre când m-oi mărita” – „Văleu, văleu, văleleu”. Şi tot aşa, până se terminau versurile cântecului (preluat şi prelucrat din repertoriul Mariei Tănase).
Ieşeau la stradă copii, femei, bărbaţi, lătrau câinii, toţi salutând pe vajnicii luptători.» Aurel Gheorghiţă, pg. 260-261.
Popasuri pe marginea timpului După 20 de ani
«O promoţie care îşi sărbătoreşte semicentenarul este un fapt remarcabil, în primul rând, prin durata raporturilor sufleteşti care au menţinut atâta amar de vreme coerenţa grupului. Puţini sunt cei care, la cincizeci de ani de la absolvirea facultăţii, se mai întâlnesc, spre a retrăi, fie doar pentru câteva ore, atmosfera specifică anilor petrecuţi în amfiteatrele academice, omagiind astfel şi instituţia în care s-au format.
Actualul corp profesoral al Facultăţii de Litere salută cu deosebită consideraţie această comunitate de intelectuali valoroşi, aduce omagiul său celor ce nu mai sunt, iar celor care sunt le urează din toată inima „LA MULŢI ANI!”», pg.11.
Am extras din salutul prof. univ. dr. Iulian Popescu, decan al Facultăţii de Litere la data întâlnirii noastre.
Ne-au mai onorat cu prezenţa şi ne-au vorbit: dl. rector al Universităţii prof. univ. dr. Dumitru Oprea (în funcţie la data întâlnirii noastre), profesorii din vremea studenţiei: domnii Gavril Istrate, decanul nostru, Constantin Ciopraga şi Alexandru Andriescu.
Ne-a impresionat şi ne-am simţit mândri ascultând cuvântul domnului rector Dumitru Oprea: „Faptul că misiunea noastră, aceea de a uni oameni prin ştiinţă şi cultură, a devenit şi scopul fiecăruia dintre dumneavoastră ne face şi vă face cinste.
În cei 50 de ani care s-au scurs, aţi onorat numele universităţii ieşene de unde aţi pornit. Ca dascăli, oameni de cultură, directori de şcoli sau licee, jurnalişti, figuri publice, aţi înnobilat Iaşul şi locurile prin care aţi trecut.” pg.9 (Am citat un fragment).
Aşa cum a precizat dl decan Iulian Popescu, noi, pe cât a fost posibil, am ţinut legătura de-a lungul anilor şi ne-am întâlnit mereu, pe la început, din zece în zece ani: la 10, 20, 30, 40 de ani, apoi, la 5 ani – 45, 50 şi 55 ani, când am fost puţini, cca. 20, iar la 60 de ani, doar câţiva.
În anul semicentenar 2007, până la data întâlnirii, eram în viaţă 58, din cei 90 de absolvenţi.
Cu acest prilej, colega noastră, Rodica Radu Răşcanu, a făcut o scurtă prezentare a promoţiei noastre, a condiţiei de studenţi, a activităţii profesionale şi extraprofesionale…
La scurt timp, după această întâlnire, Rodica, cea care a fost sufletul acestor întâlniri, împreună cu Vasile Filip, ne-au părăsit, trecând în lumea umbrelor. În finalul acestor însemnări, redau un fragment din cuvântul prof. Constantin Ciopraga:
(continuare în numărul viitor)
Elena DIDOIU