În anii 1970-1972, pe când în Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ şi în Liceul „Ion Neculce” din Capitală, se experimenta pentru prima oară în România renunţarea la învechitele săli de clasă – cu bănci, tablă şi cretă – şi se organiza procesul de învăţământ în cabinete pe obiectele de studiu, laboratoare şi ateliere, cu un admirabil efort al profesorilor care şi-au sacrificat concediile de odihnă pentru a-şi pune la punct noile spaţii de muncă, ministru al învăţământului era Academicianul Mircea Maliţa.
Matematician renumit, Academicianul ne dădea speranţe în deschiderea unei căi pline de promisiuni, către o şcoală modernă, râvnită de aproape toată dăscălimea sufocată de îndelungata sovietizare a învăţământului românesc. Faima sa precedase numirea în importanta funcţie ministerială. Aşteptam cu o speranţă cam dilatată o adevărată revoluţie, prin care să ne apropiem de cotele învăţământului nordic, modelul suprem fiind şcoala suedeză, cea mai avansată din toate punctele de vedere în acel timp.
Este drept că Academicianul nici nu a avut timp suficient pentru o asemenea amplă mişcare, dar nu am defel certitudinea că domnia sa era edificat asupra unui nou model de şcoală preuniversitară. Se vorbeşte şi acum despre importanţa sa ca ministru. Din păcate, nu am nici datele, nici convingerea că a făcut mare lucru.
Îl adusese la minister, ca adjunct, pe Virgiliu Radulian, profesor universitar de pedagogie, fostul meu director, vreme de cinci ani, la Liceul Teoretic Bicaz. Pe profesorul Radulian îl cunoşteam foarte bine, îi urmărisem şi îl însoţisem în toate înnoirile experimentate la Bicaz, cu rezultate excelente, dar scumpe şi prea revoluţionare faţă cu inerţia conservatoare a imensului moloh birocratico-didactic românesc, ceea ce le-a dus absolut pe toate la extincţie, din păcate, numai după câţiva ani, ca şi experimentul nostru de la „Rareş”.
Într-o bună zi, Inspectoratul Şcolar Judeţean ne-a avertizat că ministrul, însoţit de adjunctul său, vor vizita judeţul, având în plan şi un popas la Liceul „Petru Rareş”. Era o zi obişnuită; prin urmare nu am făcut nici schimbări de program, nici vreo potemkiniadă, atât de la modă atunci, aşteptând cu calm luminata inspecţie. Speranţele mele, ştiind mai ales că va fi de faţă şi inovatorul Radulian, creşteau ca aluatul pus pe cotruţă la dospit. Visam o întrevedere necronometrată cu cei doi, la care să participe toţi entuziaştii noştri (fiindcă grupul conservator din liceu părea lipsit de importanţă, o iluzie vană, de care aveam să mă conving curând).
Dar, fatalitate! vorba lui Conu Iancu, vizita s-a produs în pas alergător, bietul Virgiliu nu a deschis gura, că aşa era protocolul, iar la sfârşit, când eu mă pregăteam să încep dialogul esenţial, Academicianul, după ce a promis că ne va trimite materiale audio-vizuale de ultimă generaţie (şi s-a ţinut de cuvânt!), în loc să abordeze experimentul nostru, m-a întrebat brusc: „Bine, experimentul ca experimentul, dar de unde faci rost de bani pentru a-l susţine şi dezvolta? Ce veţi produce voi aici, să puteţi vinde şi să procuraţi fondurile necesare?”
Şoc! Deşi mă frecasem oleacă de înalta societate din învăţământ, locuind o vreme, în anii studenţiei, în casa lui Dumitru Almaş, unde veneau în vizită numeroşi universitari, replica ministerială m-a lăsat cu gura căscată. Parcă ar fi fost vorba de un capriciu local, nu de înnoirea radicală a procesului didactic în România. Ştiam că, prin Constituţie, învăţământul este gratuit, susţinut de stat. De unde bani?! Dumnezeule, nu eram o şcoală profesională, de lăcătuşi sau de bucătari!
După ce a aşteptat răbdător jumătate de minut o vorbă a mea, care întârzia să vină, ministrul a ridicat din umeri, s-a ridicat, şi-a luat rămas bun şi a plecat. Dialogul de fond, pe care îl aşteptam şi îl doream cu ardoare, nu a avut loc. Din două una: ori ministrul meu era foarte grăbit, ori nu avea nici o părere profesională despre ceea ce făceam noi la Piatra, deşi în numeroase şcoli din Vest sistemul funcţiona de un timp (Şi funcţionează şi acum, în anul 2013, cu bune rezultate).
De unde să fi bănuit că un ministru comunist (şi Academician pe deasupra), avea concepţii capitaliste asupra bugetului şcolilor şi preconiza autofinanţarea, existenţa sponsorilor, reintroducerea taxelor de frecvenţă etc.? Punct.
În anul 1975, am părăsit (fiind „eliberat”, cum se scria cu maximă delicateţe în ordinul emanat de mai marii învăţământului) direcţia Liceului „Petru Rareş”, trecând la catedră; şi totul a revenit, în vreo doi ani, la normalul secular, procedeu tradiţional tipic românesc. Pereţii s-au răzuit cu peria de sârmă, inventarul cabinetelor a fost dat de pomană altor şcoli, vreo trei-patru laboratoare au fost lichidate, pupitrele cu două capace, atât de mult preţuite de haretieni pe la 1900, au revenit în clase, tabla şi creta şi-au reluat supremaţia în lecţii, praful şi pulberea s-a ales şi de acest experiment, ca de multe alte încercări de înnoire reală din şcoala românească.
Vă rog să băgaţi de seamă că în semantică nici atunci nu ne întrecea nimeni pe lumea asta globalizată!
(N.B. Am însăilat aceste rânduri deunăzi, într-unul din superbele cabinetele de literatură şi limbă franceză ale Liceului „Saint Cyr”, cu gândul la camaradul meu întru utopie şi desţelenire, eminentul profesor Paul Sandovici, fiu de învăţător, devotat cu abnegaţie Şcolii şi ideii mereu neîmplinite, de înnoire reală a învăţământului românesc.)
Mihai Emilian MANCAŞ