Vă scriu de departe. La vârsta de optzeci de ani, am suportat o intervenţie chirurgicală complicată în clinica Spitalului Universitar din Dijon, Franţa. Rezultatul imediat este că acum trăiesc şi pot gândi în continuare la soarta dramatică a şcolii româneşti şi mai ales a şcolii/şcolilor din satul meu natal, Chilia, comuna Bârgăoani, judeţul Neamţ. O fac pentru că am slujit toată viaţa şcoala, aşa cum au făcut-o, la rândul lor, părinţii mei, învăţători în satul amintit mai sus şi cred cu tărie în datoria mea de a lupta pentru interesele localităţii până în ultima clipă, cu puţinele mijloace care îmi mai stau la dispoziţie.
Să nu vedeţi în mine, amăgiţi de vârsta mea, un exemplar de conservator feroce. Eroare! Am fost mereu în primele rânduri ale înnoitorilor, chiar când îmi era aproape imposibil, fiind condamnată la tăcere, după puterile mele, şi de ani buni, de când medicii români din Franţa şi cei băştinaşi mă ţin în viaţă cu pricepere şi dăruire exemplară, studiez experienţa şcolii franceze, cu plusurile şi cu minusurile ei, cunosc aproape tot ce e nou în şcoala europeană şi, de asemenea, tot ce nu funcţionează normal în şcoala românească şi în şcolile UE.
Încep cu şcoala mea de suflet, pentru că a fost clădită, uneori chiar cu mâinile şi cu banii lor, de părinţii mei, foşti învăţători. Pe scurt, localul şcolii din satul Chilia – Bârgăoani a fost construit în intervalul 1936 – 1948, în condiţii extrem de vitrege, lipsa fondurilor necesare, opoziţiile şi interesele locale fiind o frână permanentă. Dar, în sfârşit, după doisprezece ani de trudă, cu ziduri solide, din cărămidă, şi acoperită cu ţiglă, şcoala adăpostea copiii satelor Talpa şi Chilia, de le vârsta de 3 ani până la absolvirea cursului primar de patru clase. Strădaniile părinţilor mei au fost în final premiate cu ani de temniţă comunistă şi de muncă silnică pe şantierul barajului de la Bicaz, pentru că fuseseră nu doar dascăli buni, ci şi gospodari bine situaţi, chiaburi adică. Dar să trecem peste asta!
S-au produs de curând în sistemul nostru de învăţământ, pe lângă alte greşeli grave, două cu urmări incalculabile. Toate localurile de şcoală au fost trecute în proprietatea primăriilor, adică la cheremul unor semianalfabeţi deveniţi primari cu sacoşa, interesaţi doar să le „valorifice” prin „conservare”, citiţi „PĂRĂSIRE”, ori prin transformarea şcolii în cârciumă sau altă afacere lucrativă. Exact asta este soarta şcolii din Chilia şi a altor trei, din satele învecinate, care se ruinează rapid, sub ochii neglijenţi şi interesaţi ai unui primar rudimentar şi ai unor consilieri fără iniţiativă.
Epopeea naţională a microbuzelor şcolare, mult prea costisitoare şi ineficiente, într-o ţară fără de drumuri circulabile auto, este nu doar o glumă proastă, ci şi o eroare impardonabilă faţă de noile generaţii. În loc să se aibă în vedere scopul esenţial, educativ-formativ al populaţiei viitoare, apte de a crea valoare prin muncă, se pun pe primul plan afacerea imediată, economisirea de fonduri, utopică în realitate, interesul politic meschin, personal, din care poporul român are doar de pierdut pe termen mediu şi lung!
O a doua eroare ireparabilă, cu consecinţe dezastruoase în viitorul previzibil, este desfiinţarea titularizării personalului didactic, singura măsură actuală care încă mai ţine la post tineretul prost plătit şi lăsat la cheremul primarilor. Astfel alimentăm UE cu tinerii excelent calificaţi pe banii unui popor lipsit de conştiinţă cetăţenească europeană, manevrat de politruci, şi transformăm edecurile universităţilor, răsărite precum ciupercile după ploaie, în personalul actual şi de viitor al şcolii naţionale. La asemenea trăsnăi, vom avea rezultate pe măsură.
Cu aceste două măsuri, ţelul de a face pulbere învăţământul rural românesc se îndeplineşte cu succes. În favoarea cui? În interesul cui? Când jumătatea de popor care vieţuieşte în sate nu poate fi urbanizată în viitorul mediu, de ce condamnăm definitiv la ignoranţă şi bădărănie copiii de săteni, fondul genetic de aur al românităţii???
Neuitând toate acestea, trebuie subliniat că din satul Chilia, ca din alte mii de sate, s-au ridicat în trecut oameni destoinici, cu dragoste de muncă, de şcoală, de cultură, cu stare materială cinstit câştigată şi cu dorinţa de mai bine, unii ajungând în funcţii înalte de stat. Acum, adică în luna mai 2013, 3 (trei) şcoli din fosta comună Talpa, înglobate comunei Bârgăoani, din satele Chilia, Breaza şi Homiceni au fost închise, trecute în „conservare”, adică lăsate să se ruineze, cu ferestrele sparte, tavanele căzute, tâmplăria distrusă de beţivi şi boschetari, adăpost pentru câinii comunitari. Chiar şi unicul local funcţional, din satul Talpa, se deteriorează văzând cu ochii, doar două încăperi mai sunt folosibile, pentru grădiniţă şi şcoala cu învăţământ simultan.
Vă sugerez să raportaţi această situaţie înfiorătoare la nivelul naţional şi veţi înţelege ce tragedie ireparabilă se produce în satele României!
Ministerul Educaţiei, deşi este unul dintre cele mai sărace, în loc să-şi apere patrimoniul făurit de-a lungul unui secol, de înaintaşi şi de oamenii satelor, a abandonat localurile şcolilor în administrarea primăriilor lipsite de buget şi de interes pentru învăţământ. Transportul „occidental” oferă zilnic copiilor din Chilia câte cel puţin patru ore de aşteptare în frig, ploaie şi nesupraveghere, pentru că 13 (treisprezece!!!) sate sunt „deservite” (Cu adevărat deservite!) de două microbuze, mai tot timpul de un singur vehicul. E bine? Pentru cine este bine? Bani aruncaţi, copii nenorociţi, sate golite de intelectuali? Dacă asta se doreşte, e bine!
În satul Chilia, vechiul învăţător a încredinţat fosta lui locuinţă cooperativei de consum, în interesul localităţii. Era cea mai frumoasă casă din comună, mult mai frumoasă chiar decât conacul moşierului. Acum, o ruină jefuită, „privatizată” (adică furată pur şi simplu), în paguba nenorociţilor care au trudit toată viaţa pe nimicul cooperatist comunist. E bine? Pentru cine? Dacă asta este politică naţională, atunci e bine!
Satul nu are dispensar, cămin cultural, absolut nimic din ce are în dotare orice sat francez. Este urât, murdar, nu are canalizare, staţie de epurare, uliţe asfaltate… Tineretul pleacă unde vede cu ochii. Catolicii, în Spania, Italia şi Franţa. Ceilalţi, la noroc, în Turcia, Grecia şi Cipru, unde devin sclavi. E bine?
Regionalizarea, dacă nu va fi, ca de obicei la români, formă fără fond (A spus-o genial Titu Maiorescu!) încă mai poate salva zona. Pădurile, apa limpede a Moldovei, bisericile, unele din veacul al şaisprezecelea, aerul curat, nepoluat, toate ar trebui să fie adunate într-un proiect european ecoturistic şi agricol, pământul fiind excelent. Cine va face asta? Cei care acum lasă şcolile să se dărâme sau le transformă în „bufet”, cârciumă adică, la un popor cu tradiţie alcoolică? Cei care se aleg deputaţi cu sacoşa, ca domnul A. Rădulescu – PDL, la Chilia, în colegiul meu, 6 Neamţ, infracţiune de proporţii, fără jenă, în văzul lumii, sprijinită de conducerea judeţului şi de eternii „băieţii deştepţi”, policolori!?
Acel suflu nou, pe care şi poporul francez l-a dorit, detronându-l pe Preşedintele precedent, acea încredere, acea speranţă în socialiştii oneşti şi întreprinzători, se clatină aici; dar asta se petrece din cauza crizei, nu a ineficienţei cronice a administraţiei naţionale şi a demagogiei, ca la noi.
Vă rog să-mi spuneţi mie, fiică de învăţători, profesoară o viaţă întreagă, legată sufleteşte de sat şi de şcoală, cine şi cum va salva şcoala, deci România?
Şi cine va salva de la distrugere satul meu natal, modernizându-l, refăcând şcolile, clădind ce nu a avut niciodată şi este azi necesar oricărui sat european, ocrotind copiii, aducând înapoi din Spania şi Italia părinţii acestor copii părăsiţi, prin această operă de salvare salvând în realitate România, obosită acum, sceptică şi sătulă de promisiuni fără acoperire?
Am optzeci de ani şi nu voi putea să văd îndeplinită această eventuală minune a renaşterii naţionale. Dar măcar să înceapă în zilele mele şi sub ochii mei! Când, cum şi cine începe în realitate această operă gigantică, dincolo de cuvinte?
Alexandrina Camelia MANCAŞ – profesor pensionar –
15 mai 2013, Challuy, Franţa