Supranumit şi veacul naţionalităţilor, secolul al XIX-lea a adus românilor din Moldova şi Ţara Românească împlinirea năzuinţei de veacuri a unirii într-un singur stat al fraţilor de acelaşi sânge, limbă şi credinţă creştină.
Ca în fiecare moment crucial, Biserica a jucat un rol important şi în realizarea evenimentului din 24 Ianuarie 1859. Astfel, Biserica din Moldova, în frunte cu mitropolitul Sofronie Miclescu (1790-1861) şi clerici precum arhiereul Filaret Scriban Stavropoleos, rector al Seminarului de la Socola, arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, rector al Seminarului din Huşi, preotul Dimitrie Matcaş din Roman etc., susţinători fervenţi ai unirii, prin predicile şi prelegerile susţinute au îndemnat permanent poporul creştin la unitatea de neam şi de credinţă.
După sărbătoarea Naşterii Domnului din anul 1858, adunarea electivă a fost convocată duminică, 28 decembrie, după slujba de Te Deum săvârşită în Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi. Aici, arhimandritul Neofit Scriban a rostit un cuvânt motivant şi mobilizator în favoarea unirii, menţionând: „Credinţa naţiei române nu a fost, nu este şi nu va fi decât unirea românilor într-un singur stat, singura ancoră a mântuirii sale, singurul port în care poate scăpa corabia naţională de furtuna valurilor ce o împresoară…”. Şedinţele adunării elective au continuat în zilele de 31 decembrie 1858, apoi pe 2, 3, 4 ianuarie 1859, culminând cu cea din 5 ianuarie, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei. Întrucât programul liturgic al perioadei dintre Crăciun şi Bobotează este unul intens, mitropolitul Sofronie nu a putut fi prezent la toate şedinţele, însă le-a prezidat pe ultimele două.
Relevant a fost cuvântul mitropolitului Sofronie Miclescu, preşedintele adunării: „Această Adunare, menită a fi legislativă, se găseşte întrunită astăzi numai pentru alegerea Domnului Ţării. Nu mă îndoiesc, iubiţii mei compatrioţi, că fiecare dintre dumneavoastră preţuieşte cât de importantă este această operaţie şi în ce grad viitorul ţării se află legat de rezultatul ei.
Mai înainte de a păşi în lucrare, eu rog pe milostivul Dumnezeu ca să ne lumineze şi să ne povăţuiască, spre a nimeri cu votul nostru pe acela dintre candidaţi care mai mult merită încrederea obştească şi ale cărui legături cu ţara chezăşuiesc mai mult priincioasele cugetări ale sale către compatrioţi.
Aşadar, fiecare povăţuit de al său cuget, împlinească chemarea sa cu depunerea votului pentru această alegere, care, potrivit cu înţelesul Convenţiei, trebuie neapărat să ia sfârşit în şedinţa de astăzi!”.
Deputaţii au jurat pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce că votul pe care îl vor da nu va fi influenţat de interese personale sau înrâuriri străine, ci va urmări binele Principatelor Unite şi viitorul Neamului Românesc, după care a urmat scrutinul.
Mitropolitul Sofronie a rostit spre finalul şedinţei, înainte de a-şi depune votul, un cuvânt care a concentrat întreaga trăire a celor care nu şi-au cruţat nici un efort pentru realizarea unirii: „ Aceasta este ziua care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea! (Psalmul CXVII, 24).
Au trecut sute de ani, iubiţii mei compatrioţi, de când Moldova pierduse dreptul său de a-şi alege pe domnul stăpânitor. Acum, când mila lui Dumnezeu s-a pogorât peste ţara aceasta ca ploaia pe pământ, insuflând în inimile preaputernicilor împăraţi ai Europei (cărora se cuvine din parte-ne adâncă mulţumire) şi a căror numai aducere aminte face fericit pe un popor, am câştigat iarăşi drepturile noastre.
Zic dar cu proorocul că Aceasta este schimbarea dreptei Celui Prea Înalt (Psalmul LXXVI, 10) şi precum în anul trecut am zis Unde este turma şi păstorul, iarăşi mai repet acelaşi cuvânt şi împreună cu toată Adunarea, votez şi subscriu pentru colonelul Alexandru Cuza, pentru domnul stăpânitor al Moldovei!”.
După aflarea rezultatului, în sală s-a manifestat bucuria imensă pentru alegerea în unanimitate a lui Cuza, veste răspândită imediat prin tot oraşul, în sunetul clopotelor tuturor bisericilor din Iaşi.
În Ţara Românească, rezultatele alegerilor fuseseră favorabile conservatorilor, care deţineau o majoritate confortabilă, motiv pentru care partida naţională a mobilizat un număr impresionant de susţinători ai Unirii, care au creat o uriaşă presiune asupra adunării din dealul Mitropoliei. În ziua de 24 ianuarie 1859, după Te Deum-ul săvârşit în Catedrala mitropolitană, într-o şedinţă emoţionantă, partida naţională a renunţat la candidatul său radical, în favoarea domnitorului Moldovei, soluţie îmbrăţişată şi de reprezentanţii majorităţii conservatoare. La orele douăsprezece, înainte de începerea votului secret, toţi deputaţii au depus jurământul în numele Sfintei Treimi şi au sărutat Sfânta Cruce, după care s-a trecut la vot. Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, şi mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1789-1875), ca preşedinte, l-a proclamat drept primul domnitor al Principatelor Române. Cu acest prilej, mitropolitul Nifon a rostit o scurtă rugăciune: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-ţi privirea ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi cugetul fiilor tăi. Uneşte-i pe toţi într-o simţire şi fă ca inimile lor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine”.
Unirea celor două Principate extracarpatice prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 5 şi 24 ianuarie 1859, în Adunările elective prezidate de mitropoliţii Sofronie Miclescu al Moldovei, respectiv Nifon al Ungrovlahiei, a reprezentat încununarea unui întreg proces al deşteptării naţionale şi de cristalizare a ideii de naţiune, la care Biserica ortodoxă, parte a poporului pe care îl păstorea, a contribuit în mod excepţional.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA