* Educaţia este prezentată ca instrument-cheie de supravieţuire a fiecărui individ. Astfel, sfera educativă tinde să se transforme într-un „loc” unde se învaţă o cultură de război (fiecare pentru sine, să reuşească mai bine ca alţii) mai curînd decît o cultură de viaţă (să trăiască împreună cu alţii, în interesul general). În ciuda eforturilor unei bune părţi din educatori, sistemul este de asemenea adus la privilegiul funcţiei de selecţie a celor mai buni, mai curînd decît funcţia de valorizare a capacităţilor specifice ale tuturor elevilor.
Un elev, oricît de talentat, nu valorează nimic în afara societăţii. Este necesară implementarea conceptului „binele meu depinde de binele societăţii în care trăiesc”. În multe domenii ale educaţiei este necesar lucrul în echipă.
* Subordonarea educaţiei tehnologiei. Crezînd, încă din anii ’70, că acesta este motorul schimbărilor în societate, conducătorii au impus teza întîietăţii şi a urgenţei la care trebuie să se adapteze. Oricare ar fi cîmpul de aplicare (energie, comunicaţii, sănătate, muncă), ei au tendinţa să considere ca inevitabilă şi irezistibilă orice schimbare economică şi socială legată de noile tehnologii, inovaţiile putînd contribui la progresul omului şi al societăţii. Dar, în această logică, sunt puţini cîştigători, şi aceasta în toate domeniile, incluzînd aici şi învăţămîntul. Cum se poate ignora faptul că Statele Unite, ţara cea mai dezvoltată din lume în tehnologia informaţiei şi a comunicării, multimedia, Internet…, au un nivel de instrucţie particulară deplorabil, conform unui studiu al Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică? Nu se pot ignora rezultatele atîtor ani de cercetări multidisciplinare pe tema dezvoltării elevilor care demonstrează că aceştia au o nevoie fundamentală de legături personale profunde cu adulţii, iar punerea accentului pe calculator la şcoală de la cea mai mică vîrstă poate să-i priveze de aceste legături esenţiale.
* Sistemul de educatie nu este organizat pentru a răspunde specific la nevoile de instruire ale copiilor, tinerilor, adulţilor pe direcţiile lor de interes şi conform cu capacităţile cognitive şi cu abilităţile naturale ale acestora. De asemenea sistemul educativ nu este organizat spre a răspunde la nevoile actuale şi de perspectiva pieţei forţei de muncă.
În lipsa unei strategii de dezvoltare economică, cadrul didactic trebuie să anticipeze direcţia probabilă de evoluţie a societăţii şi să dirijeze energiile creatoare ale elevilor în această direcţie.
* Curricula este suprateoretizată şi neaplicativă, plină de termeni de specialitate neadecvaţi vîrstei, neinteresantă şi orientată spre trecut, proiectată necreativ şi permiţînd evaluarea prin reproducere directă fară participarea motivată de interesul pentru cunoaştere a elevilor. Unele texte sunt excesiv de ludice pînă la ridicol, în total anacronism cu maturizarea precoce a elevilor din perioada actuală.
Cadrul didactic trebuie să rămînă serios, fără a cădea în grotesc, şi să promoveze valori veritabile în faţă kitch-ului.
Actul didactic este un act de creaţie, permanent (mitul Pygmalion). Ca orice domeniu care face apel la creaţie, este nevoie de talent. Dacă nu te-ai născut cu asta, puţin se mai poate „cîrpi”! Este deja de notorietate faptul că un bun specialist foarte rar este şi un bun pedagog, iar un specialist mediocru poate fi un pedagog de excepţie.
Cred că între activităţile de perfecţionare şi Aula, lipseşte o verigă! Lipseşte un anume pragmatism. Cei mai mulţi admiră „ce deştept e ăsta!”, şi învaţă pe de rost.
Ce pîrghii putem folosi pentru finalizarea educaţiei, pentru „obţinerea” unor spirite superioare, altele decît bolşevica conştiinţă! Cum putem face educaţie fără să stresăm elevul, cînd ştim că învăţarea este în fond un proces de adaptare la situaţii de stres…! Sau trebuie să obţinem doar oameni slabi, uşor de mînuit?
Sau aceste contradicţii ne sunt lăsate deliberat, să fim mai uşor mînuiţi?
Desigur, este important să vedem „cum facem”, dar ieşim la pensie şi nu ne este clar „ce trebuie” să facem! Concret!
Părerea mea!
înv. Ramona CRISTEA
Şcoala nr. 5 Roman