Pe urmele lui Cantemir în oraşul minaretelor

 

Bizanţ, Constantinopol, Istanbul – doar simpla înşiruire a denumirilor sale succesive face dovada istoriei îndelungate şi atât de tumultoase a acestui uriaş oraş. De milenii, strâmtoarea dintre Marea Marmara şi Marea Neagră este considerată punctul focal al liniei de demarcaţie dintre Europa şi Asia.

Întemeietorul oraşului a fost grecul Bizas din Megara, care a conchis în anul 658 î.e.n. că strâmtoarea Bosfor este un loc ideal de unde se pot controla rutele comerciale din regiune. Apoi, oraşul avea să devină vestit în întreaga lume, odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin cel Mare, cel care a transformat Bizanţul în capitala Imperiului Roman în anul 324 e.n. Noua sa denumire: Constantinopol. A urmat un mileniu de civilizaţie creştină răsăriteană. Dar până şi puternicul Constantinopol a fost nevoit să îşi urmeze destinul tragic, îngenunchind în faţa cuceritorilor asiatici. Slăbită după jafurile cavalerilor occidentali din Cruciada a IV-a, cetatea cade la jumătatea secolului XV în mâinile otomanilor conduşi de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul. Pe perioada următoarelor patru secole, oraşul – redenumit pentru scurt timp Islambul iar ulterior Istanbul – avea să fie reşedinţa imperială a dinastiei otomane. Astăzi, în ciuda pierderii influenţei pe care ţi-o conferă calitatea de capitală, Istanbul a rămas în continuare pentru Turcia „poarta către lume”, centru turistic de mare anvergură, deoarece cu greu se poate găsi în lume un oraş mai cosmopolit şi mai eclectic.

Nouă românilor, o excursie la Istanbulul de astăzi ne aminteşte în primul rând numele şi sfârşitul tragic al domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al celor patru coconi ai săi, numele domnitorului Dimitrie Cantemir care a petrecut aici nu mai puţin de 22 de ani…

În anul 1688, un copil de 15 ani este trimis la Constantinopol de tatăl său Constantin Cantemir, ca zălog pentru domnia sa, dar şi pentru a-i continua „educaţia îngrijită” începută în ţară, cu profesori aduşi din străinătate. Astfel, vechea înţelepciune bizantină, doctrina şi literele islamice, umanismul târziu venit din Europa Apuseană prin diplomaţi, neguţători şi cărturari – toate acestea îi sunt cultivate tânărului Cantemir în cadrul Academiei Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. O vizită la Istanbul ne oferă prilej de meditaţie asupra genialei lucrări a lui Cantemir „Creşterea şi Descreşterea Imperiului Otoman”, el fiind singurul care a trecut la vremea sa, de la observarea istoriei, la profetizarea prăbuşirii implacabile a imperiului, practicând un tip de prospectare politico – istorică a viitorului.

Dacă ar fi să zăbovim asupra multiplei personalităţi luate în discuţie (un Lorenzo de Medici al nostru, zice Călinescu), am putea afirma, păstrând cuvenita marjă de îndoială, că Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) a fost şi a rămas, chiar după apariţia lui B.P. Haşdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, George Călinescu şi Mircea Eliade, întruchiparea cea mai vastă a geniului românesc şi cea mai trainică glorie a lui în universalitate. Prin opera şi prin destinul lui Cantemir, cultura română oferă aventurii omului european o ipostază unică, fiindcă domnul şi cărturarul român a fost singurul care a cumulat în aceeaşi personalitate: un om politic (gânditor profetic, şef de stat capabil să-şi pună amprenta pe destinul unei naţiuni), un om de ştiinţă (deschizător de drumuri în istoriografie, orientalistică, etnografie şi muzicologie osmană, dar având şi vaste cunoştinţe de geografie), un teolog şi un istoric al religiilor (bucurându-se de mare autoritate în interpretarea ortodoxă a tradiţiei creştine răsăritene şi oferind cea dintâi expunere fundamentală a religiei islamice), un filosof şi un moralist (primul în cultura română care ne-a lăsat un opuscul de filosofie a istoriei şi culturii, demn de a figura printre textele europene), un interpret şi un compozitor de muzică turcească (omologat ca atare în istoria muzicii turceşti, cu creaţii cântate şi în ziua de astăzi), un genial scriitor (îmbogăţind literatura cu genuri noi şi capodopere nemuritoare).

Probabil, nici o minte românească n-a mai cuprins atâta şi nici un alt creator din vreo cultură europeană nu şi-a mai scris numele la atâtea rubrici ale creativităţii şi acţiunii umane. Astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre poziţia României în Europa, se impune să-l promovăm mai mult pe europeanul Dimitrie Cantemir, membru al al Academiei de Ştiinţe din Berlin, pe Cantemir cel citit şi citat de Voltaire, Gibbon, Byron, Shelley; cel considerat mai bine de un secol autoritatea europeană supremă în materie de istorie otomană; cel tradus şi tipărit în toate marile limbi culturale europene; cel al cărui nume a fost săpat în piatră pe frontispiciul Bibliotecii Sainte-Genevieve din Paris.

Având de curând fericirea să vizitez paradisul turistic numit Istanbul, paşii m-au purtat prima dată spre giganticul Hipodrom…

Aici mi-am ima­ginat celebrele curse cu care, cruzimea luptelor din vechime şi am retrăit celebra cursă din „Ben Hur”, unul dintre puţinele filme care a adunat 11 premii Oscar…

Aici îl văd pe Cantemir contemplând Obeliscul Egiptean, realizat în anul 1450 î.e.n. şi transportat cu mari eforturi de la templul lui Amon-Ra, din Karnak. E un obelisc cu o înălţime de peste 30 de metri, aşezat pe un soclu de marmură, ce îl înfăţişează pe împăratul Teodosius al II-lea cu familia, participând la festivităţi.

Şi, bineînţeles mi-l imaginez pe Cantemir încercând să descifreze tainele hieroglifelor…

Apoi, îl văd reculegându-se şi ridicând glasul spre Dumnezeu în cea mai frumoasă structură arhitectonică a Istanbulului, care este Hagia Sofia – oglindirea pământească a cerului, o aură de măreţie celestă şi sfinţenie. Basilica imensă cu cupolă a fost comandată de Constantin cel Mare, deţinând supremaţia în mărime până la catedrala Sfântul Petru din Roma. Mie mi-a rămas sufletul la mozaicul Deisis, care îl înfăţişează pe Hristos ca judecător, plasat între Maica Domnului şi Ioan Botezătorul…

Apoi mi-l închipui contemplând Moscheea Sultanului Ahmed sau Moscheea Albastră cum îi spun turiştii, unul dintre puţinele lăcaşuri de cult islamic cu şase minarete. Construcţia lui, care a durat şapte ani, datează de la începutul secolului al – XVII- lea, sub sultanul Ahmed I, la circa un mileniu după ce Hagia Sofia devenise deja celebră. Cele 30 de domuri, cei 26 de stâlpi şi decorul interior care îţi taie respiraţia reprezintă aspecte fascinante pentru turişti, dar pentru musulmani, moscheea este doar un loc de rugăciune. De cinci ori pe zi răsună în tot oraşul chemarea muezinilor la rugăciune şi trebuie să recunosc că de fiecare dată când o auzeam, prin peregrinările mele, mă cuprindea un fior de emoţie şi încercam să empatizez cu partea inofensivă a credinţei musulmane.

Ajung şi la Palatul Topkapi, reşedinţa sultanilor otomani timp de circa 400 de ani (1465- 1856), site UNESCO din 1985, descris ca „cel mai bun exemplu de ansambluri de palate din perioada otomană”. În sutele de camere dintre care doar cele mai importante pot fi vizitate, se înşiruie o colecţie impresionantă de porţelanuri, mantii, scuturi, arme, armuri, miniaturi otomane, manuscrise originale islamice, bijuterii etc.

E un fapt cunoscut că Dimitrie Cantemir a fost favoritul sultanului Ahmed al III-lea şi de aceea îl putem vedea, printre altele, încântân­du-şi protectorul (înconjurat de cadâne) cu armoniile compoziţiilor proprii, mângâind cu graţie sau ciupind corzile instrumentelor muzicale. Când dorul de casă îi cuprinde inima ca într-o capcană, urcă în iureş scările Turnului Galata, cel mai frumos din Istanbul şi unul dintre cele mai vechi, construit iniţial din lemn, în anul 528, de împăratul Anastasius şi reconstruit din piatră de către genovezi în anul 1348. Îşi aruncă privirea roată peste oraş, peste Podul Galata, peste mulţimea de minarete, aşezări omeneşti, apoi peste Bosfor şi către Marea Neagră…

Trebuie să mai afirm şi faptul că o vizită la Istanbul este incompletă fără o croazieră pe Bosfor, dar mai ales fără o alta în Marea Marmara, până la Insulele Prinţilor. Există nouă insule, dintre care doar patru locuite. În timp ce în perioada otomană erau locuri de exil, în prezent Insulele Prinţilor sunt locuri de agrement, lipsite de trafic, unde bogaţii metropolei si-au construit vile. Turiştii pot admira o natură încântătoare, se pot bucura de plimbări cu şareta, pot închiria biciclete sau se pot delecta cu un delicios meniu tradiţional la restaurantele de pe malul mării.

Dar, câte altele nu mai poţi vizita în Istanbul!?!

O privire spre golful Cornul de Aur, Basilica Cisternă, Zidul Teodosian, Palatul Dohmabahce, Marele Bazar etc. Nicăieri însă nu eşti singur, pentru că te însoţeşte spiritul atotcuprinzător al lui Dimitrie Cantemir…

 

Gianina BURUIANĂ