Mulţumesc pentru că m-am simţit acasă…

Sunt născută într-o localitate din sudul Basarabiei, aşezată într-un loc pitoresc de la confluenţa dintre Prut şi Dunăre, care se numeşte Câşliţa-Prut. În copilărie am aflat de la buneii mei că satul a fost întemeiat cândva de mocanii veniţi cu turmele de peste Prut, probabil din Dobrogea. Graiul folosit de consătenii mei, precum şi de locuitorii altor două sate din sudul Basarabiei, este deosebit de cel vorbit în restul ţinutului nostru.

Pentru felul în care mă exprimam în limba maternă, încă în anii de studenţie, eram numită „româncă”. Nu-mi displăcea acest lucru, chiar dacă cineva îl spunea cu anumite subânţelesuri. Buneii mi-au întărit convingerea că sunt româncă încă din anii regimului comunist când la noi în casă se povestea, cu jumătate de gură, despre deportarea familiei unui frate al bunelului, Nicula Vasile, pentru faptul că a fost primar în timpul administraţiei româneşti…

Au trecut anii, am devenit profesoară şi, când a fost posibil, am mers în călătorii în România de peste Prutul despărţitor. Şi de fiecare dată am trăit emoţii deosebite.

Exprim recunoştinţa CG al FSEŞ R. Moldova, preşedintelui Sindicatului din Învăţământ Neamţ, domnul Gabriel Ploscă şi echipei sindicale din judeţ pentru că în anul Centenarului am avut marea fericire de a participa la evenimentele din 27 martie la Piatra-Neamţ şi acum, la 1 decembrie, la Alba Iulia – acţiuni ce ne fac să fim mândri de originea noastă. Nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată sufletul atât de plin şi să fiu atât de marcată de semnificaţia adâncă a momentului, să trăiesc emoţii care până acum nu le-am cunoscut. Cu acest prilej, doresc să aduc sincere mulţumiri celor ce i-am cunoscut, oameni primitori, deosebiţi şi cu suflet mare.

Drumurile călătoriei par că s-au sfârşit şi totul reintră în ritmul cotidian…

O grămadă de clipe plăcute sfârşesc pentru a deveni amintiri. Amintirile sunt singura noastră certitudine şi de aceea ele se află acolo unde nici o valoare materială nu are acces: în sufletul nostru.

Revenind acasă le-am spus fiilor mei: Ion Creangă nu putea să nu scrie poveşti trăind în locurile de poveste…

Mulţumesc pentru că m-am simţit acasă…

Prof. Maria TICHIŞAN, Cahul

(Apostolul nr. 216, decembrie 2018)