● Devieri comportamentale
Copilul trebuie învăţat să-şi folosească ochii, nu numai pentru a vedea, dar şi pentru a privi; urechile, nu numai pentru a auzi, dar şi pentru a asculta cu atenţie; mâinile, nu numai pentru a apuca obiectele, ci şi pentru a pipăi şi a le simţi. (Lowenfeld)
Universul copiilor e universul poveştilor, al jocului, al inocenţei, e universul plin de culori frumoase, e universul florilor şi al speranţei. În universul copiilor totul e posibil, pentru că fiecare copil se visează un înger care îndeplineşte dorinţele frumoase ale tuturor.
Fiecare copil are în mâinile sale o baghetă fermecată cu care vrea să transforme lumea în care trăieşte într-o lume mai bună, într-o lume în care toate visele frumoase pot prinde aripi de înger şi pot deveni realizabile.
Copiii se bucură de lucrurile frumoase care ne înconjoară, se bucură de zborul păsărilor, se bucură de mirosul florilor, de jocul de culori de pe aripile fluturilor, se bucură de o jucărie dăruită de bunicii sau părinţii lor, maşina jucărie se transformă într-una reală în mâinile lor, avionul jucărie îi plimbă printre norii plini de stele. Pentru copii, nu lucrurile materiale au valoare, ci lucrurile simple, care aduc bucurie atunci când sunt dăruite cu tot sufletul. Copiii vor să molipsească pe cei din jur cu inocenţa lor, dar din păcate e din ce în ce mai greu acest lucru, într-o lume plină de egoism şi răutate.
Ei ar vrea ca a lor copilărie să fie o armă puternică împotriva tuturor relelor din acest univers. Vor să folosească copilăria lor inocentă pentru a aduce doar bucurie în sufletele oamenilor, doar zâmbete pe chipul tuturor, doar speranţe şi fericire în casele semenilor lor. Ei vor ca zâna copilăriei sau îngerul copilăriei să folosească o baghetă fermecată pentru a învinge răul care prinde teren în această lume, vor să învingă acest balaur al răului cu numeroase capete, pentru ca doar iubirea, pacea şi bunătatea să domnească pe pământ.
Copii vor să trăiască într-o lume fericită, într-un univers al armoniei şi iubirii, pentru ei nimic nu e imposibil!
Sa nu le distrugem, noi cei maturi, inocenţa universului lor! Suntem datori să reclădim o lume a speranţei, a zâmbetului curat, a păcii, a visurilor frumoase şi îndrăzneţe, suntem datori să nu aducem să domnească în Paradisul copilăriei: răutatea, pesimismul, tristeţea, egoismul, invidia, mândria, nedreptatea, minciuna etc. E nedrept să molipsim cu răutatea noastră lumea copilăriei, e nedrept să distrugem tot ce e frumos şi pur pe acest pământ!
Copiii cu CES fac parte din societatea noastră, aceştia mai mult decât ceilalţi copii au nevoie de o permanentă socializare şi colaborare cu alţi copii pentru asigurarea integrării sociale a lor. Prin contactul direct cu elevii din alte instituţii şcolare şi prin participarea alături de ei la diverse activităţi se realizează diminuarea izolării şi înlăturarea, în mare măsură, a tendinţelor de agresivitate, contribuind la îmbunătăţirea modului lor de viaţă. Tendinţa de a crea şi sprijini cadrul necesar integrării sociale şi societale a copiilor cu dizabilităţi este cu cât mai activă, cu atât mai eficientă, argumentul suprem constituindu-l beneficiile psihosociale ale incluziunii, aceasta facilitând asumarea de roluri sociale proprii în comunitate şi stabilirea de relaţii sociale. Crearea unor parteneriate între şcoală, familie şi comunitate dar şi între diverse instituţii şcolare, presupune succesul elevilor la şcoală şi mai târziu în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. „Unde-s mulţi, puterea creşte” spune învăţătura populară şi numai prin unirea efortului părinţilor, cadrelor didactice, a şcolii şi a comunităţii se poate face o mai bună integrare a copiilor cu CES.
J. Thurston, J. Feldhusen şi J. Benning enumeră 24 de factori ai mediului familial care induc comportamentul deviant, în urma unor cercetări făcute în S. U. A. Aceşti factori sunt semnificativi şi pentru România. Iată câţiva dintre ei:
– Regulile tatălui sunt prea lejere sau prea stricte sau lipsite de coerenţă;
– Indiferenţa sau ostilitatea părinţilor faţă de copii;
– Părinţii au serviciile total diferite şi, în general, au prea puţine lucruri în comun;
– Părinţii nu vorbesc între ei despre copii şi despre problemele lor;
– Părinţii nu se iubesc, sunt reci unul cu celălalt;
– Părinţii îi dezaprobă pe copii mai mult decât îi încurajează;
– Mamele nu sunt fericite în mediul în care trăiesc;
– Copiii sunt pedepsiţi de părinţi pentru absolut orice greşeală;
– Părinţii lasă pe prietenii copiilor lor să aibă o influenţă hotărâtoare asupra acestora, pentru a-şi masca dezinteresul;
– Părinţii îşi petrec timpul lor liber în mod negativ.
– Anxietatea – provocată şi de profesor, dacă acesta are obiceiul să judece elevul în faţa colegilor etc.
– Modul de manifestare al profesorului – există mai multe atitudini inadecvate ale profesorului, care pot crea probleme de disciplină:
– asuprirea elevilor;
– ignorarea lor dispreţuitoare;
– evaluarea constant negativă a elevilor.
Asemenea profesori ajung adesea să fie bătuţi de elevi. Studiile britanice recomandă profesorului modern să fie o personalitate pozitivă, care să dispună de metode de predare eficace, să stabilească şi să menţină standarde comportamentale coerente; care să fie sprijinit de directorul şcolii/liceului pentru măsurile disciplinare pe care le ia; să aplice standardele de comportament tuturor elevilor, cu consecvenţă. În plus, profesorul modern are nevoie de sprijinul părinţilor elevilor, de cunoştinţe psihologice solide şi de intuiţie psiho-pedagogică, pentru a putea diagnostica şi trata comportamentele inadecvate; de influenţa pozitivă a directorului, de impunerea unor măsuri stricte de respectare a disciplinei.
Devierile de comportament ale elevilor au fost clasificate în funcţie de mai mulţi factori. D. Ozunu a alcătuit următoarea clasificare:
a. Devieri de comportament care ţin de constituţia psihopatoidă – ale copiilor care aparţin tipurilor de perverşi, schizoizi, cicloizi, epileptoizi sau a combinaţiilor acestor tipuri. Manifestările lor au cauză organică şi sunt greu de tratat. Se recunosc după: lipsă de afectivitate sau hiperactivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală accentuată, minciună, atitudini obscene, tendinţe de a se constitui în bande etc.
b. Devieri de comportament ce ţin de modificările structurii neuropsihice – acestea sunt datorate unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infecţioase etc. Se manifestă prin: nelinişte motorie, labilitate psihică, negativism, isterie, refuz al sarcinilor de lucru, tendinţe de chiul, vagabondaj, minciună ş. a. Sunt rare şi parţial educabile.
c. Devieri de comportament datorate schimbărilor negative din mediul fizic şi social – din cauza carenţelor mediului familial, a influenţelor negative ale prietenilor etc.
d. Devieri de comportament ce ţin de schimbările patologice produse şi în cazul individului, şi al mediului – sunt greu recuperabile.
În funcţie de sfera psihicului predominant afectată, devierile de comportament se pot localiza astfel:
♦ în sfera relaţională – Copiii care refuză comunicarea, fiind egoişti, capricioşi, respinşi de colectiv. Aceşti copii fie sunt prea răsfăţaţi în familie, fie sunt neglijaţi afectiv în familie. Ei afişează o atitudine pesimistă sau criticistă.
♦ în sfera afectivităţii – Copiii irascibili sau total pasivi. De obicei, ei au suferit traume psihice.
♦ în sfera dezvoltării intelectuale – Copiii ostili învăţăturii, fără curiozitate pentru nou, cu retard intelectual şi cu ritm lent de evoluţie. Ei au dese conflicte cu părinţii, din aceste cauze, dar şi cu profesorii şi colegii; obişnuiesc să chiulească, să mintă, să fure, să consume alcool şi droguri.
♦ în sfera voliţională – Copilul încăpăţânat, capricios, indisciplinat, dezordonat etc. Sunt urmări ale tutelării excesive sau ale nesupravegherii copilului.
Tulburările de comportament pot fi uşoare (de gradul I), mijlocii (de gradul II) sau grave (de gradul III). Profesorii se confruntă, de obicei, cu tulburări de conduită uşoare, care nu intră sub incidenţa juridicului, dar în ultimul timp s-au răspândit şi abaterile severe de conduită, care se vindecă mult mai greu, ca: furtul repetat, vagabondajul, actele de tâlhărie, consumul sistematic de alcool, de droguri, prostituţia ş. a. Preocuparea psiho-pedagogilor de azi e în primul rând de a preveni devierile de comportament, lucru mai eficient decât terapia lor. Pentru a preveni, profesorul are nevoie de cunoaşterea elevilor, a mediilor lor familiale (spre exemplu, pentru a depista din timp copiii orfani, pe cei abandonaţi, pe cei cu părinţi despărţiţi, pe cei cu afecţiuni neuropsihice etc.), pentru a putea lua o serie de măsuri.
De asemenea, el trebuie să anticipeze situaţiile de inadaptare şi să le remedieze din timp. Iar dacă s-au manifestat comportamente de inadaptare şcolară, trebuie luate măsuri ca să nu se repete. Măsurile posibile sunt următoarele:
– socioterapia şi psihoterapia familiei;
– plasarea elevului în situaţii interpersonale pozitive;
– consilierea spre alegerea unei profesii care să nu fie în dezacord cu aptitudinile sau interesele elevilor;
– dacă e cazul, trimitere spre examen neuropsihiatric şi endocrinologic;
– popularizarea legislaţiei penale, cu rol profilactic în inducerea autocenzurii comportamentale.
În primul rând, este nevoie de relaţii adecvate, echilibrate între elevi şi cadrele didactice. Este importantă optimizarea comunicării dintre profesor – elev, profesor (diriginte) – familie, îndrumarea elevilor spre asistenţă psiho-pedagogică şi medicală. Părinţii trebuie atraşi ca parteneri în prevenirea devierilor de comportament ale copiilor lor, prin dezvoltarea încrederii în posibilităţile acestora, în autocontrolul pe care ei şi-l pot manifesta, în trăsăturile lor pozitive.
Elevul nu e un simplu „obiect” ce poate fi manipulat la bunul plac al profesorilor, ci este o persoană, sensibilă la influenţele exterioare. Trebuie ţinut cont, în plus, şi de vârsta elevului. Perioada cu frecvenţă maximă de manifestare a conduitelor deviate este de la 10 – 11 la 14 – 15 ani, pubertatea. În această etapă crizele de personalitate nu trebuie să îngrijoreze, decât dacă sunt prelungite.
Trebuie să se aleagă sarcini de lucru pe cât posibil în acord cu interesele şi aptitudinile reale ale elevilor şi să se elaboreze metode şi procedee formative şi diagnostice, încât elevul să se poată autocunoaşte, autoevalua, învăţa creativ.
În mod concret, în sala de clasă profesorul poate recurge la strategii diverse, pentru a evita sau a rezolva situaţiile conflictuale rezultate din comportamentele deviante ale elevilor. După Saunders, acestea sunt:
A. Strategii de evitare – Profesorul e tolerant, glumeşte, pentru a evita conflictul; se preface, eventual, că e bolnav. Aceste strategii nu pot fi folosite des, căci profesorul îşi va pierde credibilitatea. Ele sunt utilizate curent de profesorii din Occident, care sunt supuşi permanent perspectivei conflictului. Ele sunt doar o soluţie de moment, nu întotdeauna cea mai bună.
B. Strategii de diminuare – Prin acţiuni de amânare, răspunsuri tangenţiale, care ignoră sursele principale de conflict, în mod deliberat. Nici aceste strategii nu rezolvă conflictul.
C. Strategii de confruntare – Ele sunt: de putere sau de negociere. Cele de putere se ghidează după principiul „Divide et impera” („fragmentează şi stăpâneşte”), adică împărţirea grupului de elevi angajaţi în conflict sau a situaţiei conflictuale. Sau se fac ameninţări care nu vor fi puse niciodată în practică. De asemenea, se pot promite recompense sau să se facă apel la tradiţia şcolii.
Saunders, Watkins şi Wagner dau şi câteva sfaturi generale, în privinţa unor situaţii conflictuale la clasă:
– Evitaţi confruntarea cu elevii în faţa clasei, căci ei pot câştiga astfel noi aderenţi;
– Evitaţi orice ameninţare, mai ales pe cele care pot fi percepute ca fizice;
– Optaţi pentru alternativa care dă câştig de cauză şi profesorului şi elevilor;
– Sfătuiţi elevul să vă descrie percepţia sa asupra stării conflictuale, dar şi dumneavoastră explicaţi-i propria percepţie asupra stării conflictuale respective.
Trebuie să ţinem seama că nicio altă etapă a vieţii nu cere mai multă înţelegere şi afecţiune din partea adulţilor decât cea a adolescenţei (14 – 18/20 ani). Deşi ieşirea din conformismul infantil îmbracă forma multor stridenţe, excentricităţi, nesupuneri, cu timpul adolescentul va realiza penibilul situaţiei şi faptul că doar integrarea e calea de emancipare şi valorizare.
Să-l ajutăm, pentru aceasta, orientându-l spre un ideal în viaţă, nu numai profesional, ci şi un ţel duhovnicesc, spre împlinirea lui sufletească. Educaţia religioasă poate ajuta foarte mult spre aplanarea acestor comportamente deviante, supărătoare.
Maria-Cristina APÂNTEI,
Colegiul Tehnologic „Spiru Haret” Piatra-Neamţ
Bibliografie
– „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi gradele didactice”, Coordonator Constantin Cucoş, Editura Polirom, 1998;
– „Profesorul – între autoritate şi putere”, Emil Stan, Editura Teora, Colecţia „Psihologie aplicată”, 1999;
– „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie.”, Emilia Albu, Editura Aramis, Colecţia „Educaţia XXI”, 2002;
– „Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti. Contribuţii de metodologie şi pedagogie creştină.”, Pr. Dr. Eugen Jurca, Editura Marineasa, Timişoara, 2001.
Rubrică coordonată de prof. Elena-Roxana IRINA – CCD Neamţ