• Recenzie de suflet la o literatură înlăcrimată
Martie ne trece din nou prin suflet boarea primăverii timpurii, iar chemarea ei la meditaţie este, întotdeauna, periculos de tentantă.
Într-un martie din alt veac, din alt mileniu şi parcă, din altă veşnicie, în zi de 27, s-a petrecut un fapt ce-l ştim din cărţi, căci astăzi nici urmă din el n-a rămas. În acea zi, îndelung înstrăinata Basarabie se întorcea acasă, ce-i drept, nu pentru multă vreme.
De câţiva ani încoace, luna martie mă învăluie cu tristeţea acelei sărbători îndepărtate. Şi, după generaţii, a mai fost un martie de care-mi aduc aminte: elevii mei recitau versuri şi cântau despre Basarabia cea reînstrăinată, pe care o doream din nou acasă. Cam de pe atunci, am început să adun cu sârg, volum după volum, cărţi de literatură basarabeană, mai vechi sau mai noi. Le număr astăzi: sunt aproape 40, la care se adaugă colecţia, pe câţiva ani buni, a săptămânalului „Literatura şi arta”, vreo 20 de numere din revista de literatură „Basarabia” şi chiar câteva manuale. O cantitate de informaţie considerabilă, având în vedere că până acum n-am citit nimic din toate acestea. Îmi amintesc că, acum câtva timp, citeam din ele pe apucate, neştiind pe care s-o aleg mai întâi. Citeam şi mă simţeam bine. Era ca şi cum aş fi stat de vorbă cu ei, cu scriitorii basarabeni. Şi, credeţi-mă, sunt tare vorbăreţi şi dornici, ca nimeni alţii, să ne povestească, în sfârşit, despre „câte toate”. De la ei am aflat lucruri nebănuite de noi, cei de aici, de necrezut cele mai multe.
Au fost vremuri când le-au lipsit şi ostaşul, şi preotul, şi învăţătorul, şi atunci, poetul a trebuit să fie „şi ostaş, şi preot, şi învăţător”. Aşa ne mărturiseşte poetul Grigore Vieru, „omul-lacrimă”, devenit simbol al românilor de peste Prut. Pe drept cuvânt, scriitorii basarabeni sunt o categorie aparte de slujitori ai cuvântului. Menirea lor, dincolo de dimensiunea culturală şi artistică, a cunoscut şi alte aspecte. Parte din ei s-au aflat şi se află în fruntea mişcării de trezire a conştiinţei naţionale, de luptă cu diavolul deznaţionalizării, nădăjduind la destrămarea coşmarului politico – istoric, prin care a trecut, decenii la rând, teritoriul dintre Prut şi Nistru. E mult de lucru! De generaţii, păienjenişul de minciună, ţesut diabolic în jurul cugetelor curate ale românilor de aici, otrava urii, picurată clipă de clipă, dintr-o clepsidră ce se dorea a veşniciei, au reuşit să-i înstrăineze pe românii trăitori în Basarabia şi Bucovina de Nord, de esenţa românismului.
În vremea putredă şi goală,
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit, la şcoală,
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.
(Grigore VIERU)
Aflaţi mereu în mijlocul oamenilor, cu o poezie pe buze şi alta în buzunar, trudesc la lămurirea celor mai simple cuvinte: istorie, ţară, român, Eminescu… Nu se tem că, stând de vorbă cu ţăranii, mitul propriei persoane s-ar putea uza şi ar cădea în derizoriu. Dimpotrivă, nimbul „Măriei lor” se revarsă asupra celor ce-i ascultă, asupra celor ce-i citesc, sporind cu cât ascultătorii sunt mai mulţi.
Au incomodat un regim, incomodează şi azi un regim ce nu doreşte ca vocea lor să răzbată peste Prutul înghimpat. Dar numeroşii scriitori nu s-au limitat, aşa cum au fost deseori incriminaţi chiar de confraţii lor, la a scrie literatură „angajată”. Au scris şi mai scriu literatură de înaltă ţinută intelectuală, cu recunoscută valoare estetică, filozofică, ştiinţifică, istorică.
Şi iată că Martie îmi trece iarăşi prin suflet boarea primăverii… Se apropie ziua de 27 şi mi-e dor de tristeţea acestei sărbători. Mi-am scos din bibliotecă toate cărţile „LOR”. Am umplut casa cu ele. Citesc pe apucate şi mă simt vinovată de câte îmi povestesc.
Ţinuţi departe de marea literatură română, ei fac mărturisiri cutremurătoare: „L-am citit pe Eminescu abia la facultate!”, spune acelaşi Grigore Vieru. Înţelegem de ce pentru basarabeni, în general, şi pentru scriitorii lor, în special, Eminescu a devenit religie, şi de aici s-au înălţat către Luceafăr cele mai mişcătoare poeme:
Chiar acum când ninge pe Moldova,
Când nămeţi prin cerul ei s-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
Şi să deie Domnul să ajungă!
(Nicolae DABIJA)
De când mă ţin minte pe acest pământ, întotdeauna mi-a fost dor de Eminescu!
(Dumitru MATCOVSCHI)
Am auzit despre schilodirea limbii române în slove străine, dar când vezi cu ochii tăi, catastrofa capătă proporţii: citesc, din unele cărţi, vorbe româneşti scrise în alfabet rusesc! E atât de nefiresc! Parcă dau la o parte un înveliş de mâzgă şi descopăr străluciri de cuvânt (ce bine că n-am uitat limba rusă, învăţată în clasa a V-a!), şi poezia prinde contur:
Moldova noastră, copii,
Cât o lacrimă este.
Cât o lacrimă
Plânsă de Făt-Frumos,
în cea mai frumoasă poveste.
(Vasile ROMANCIUC)
Simbolul pământului strămoşesc este prezent la mai toţi scriitorii basarabeni:
Trecută prin foc şi prin sabie,
Furată, trădată mereu,
Eşti floare de dor, Basarabie,
Eşti lacrima neamului meu.
(Dumitru MATCOVSCHI)
Rămaşi străini între străini, scriitorii aceştia s-au agăţat cu disperare de puţinele, dar preţioasele simboluri naţionale, în lupta de supravieţuire spirituală. Graiul matern, ţara, brazda strămoşească, satul natal, familia (îndeosebi mama), biserica, salcâmul, totdeauna gata să înflorească, lacrima (atât de multe lacrimi, că ai putea s-o numeşti o „literatură înlăcrimată”!), şi nu în ultimul rând istoria, cu ilustrele figuri ale vechilor cronicari şi voievozi moldoveni – iată unele din cele mai prezente simboluri din literatura basarabeană. Nu cred să fie poet de peste Prut care să nu fi închinat măcar o poezie limbii române:
Numai în preajma ta
Graiule sfânt,
Pacea îmi coboară
În suflet.
(Nicolae DABIJA)
Avem o limbă
Cum am avut.
Prin limba noastră
Trece un Prut.
(Dumitru MATCOVSCHI)
Aproape sau de mai departe,
Sub astă-mbătrânită stea,
Graiule sfânt şi fără moarte,
O rugă avem: nu ne uita!
(Ion GHEORGHIŢĂ)
Acelaşi Nicolae Dabija, cu evlavie, se apropie de izvoarele istorice, pe care le cercetează cu multă luare-aminte, redând în cuvinte adânc simţite emoţia de a călca aceleaşi pietre, de a respira acelaşi aer, de a fi acoperit de acelaşi cer ca şi înaintaşii cu care „cearcă” a lega un dialog peste vremuri imemoriale. Dintr-o muncă uriaşă de documentare a iscat o carte cu valoare atât literară, cât şi ştiinţifică – „Pe urmele lui Orfeu”, autentice eseuri ce se constituie într-un periplu prin istoria literară a Moldovei, începând de la vechii cronicari şi ctitori de tiparniţe şi încheind, apoteotic, cu epoca eminesciană. Aş putea să mai spun că am făcut cunoştinţă prin intermediul acestei cărţi cu uimitoarele locuri de la Orheiul Vechi, cu mult înainte de a le vedea aievea.
Dacă vrei să ştii câte ceva despre meleagurile basarabene şi oamenii de acolo, e suficient să citeşti sugestiva literatură-istorie, literatură-geografie, literatură-cugetare, literatură-lacrimă, literatură născută între ciocan şi nicovală, între talpa rece a „cismei eliberatoare” şi ţărâna caldă a străbunilor, între trecut şi prezent, între „a fi” şi „a nu fi”.
Dintre paginile cărţilor răsar clopotniţe de biserici, mănăstirea Căpriana, înconjurată de salcâmi, unde te întâmpină la poartă „un clopote de lemn cu buza ruptă”. Şi plâng versurile, povestind ce destinaţii de necrezut au dat bisericilor nişte minţi delirante.
Întorc o altă filă şi mă închipui la marginea cimitirului arat, lângă o movilă de oase, loc pe care urma să se ridice o… bodegă şi parcă văd
„Cum morţii sub pământ se tupilează / Să nu-i atingă fierul de la plug.” (N. Dabija). Mai încolo, multe pagini scrise îndesat, cu litere groase, poem după poem, şi toate-s despre … Eminescu.
Iată şi istoria! Cel mai des ne iese în cale Ştefan cel Mare şi Sfânt şi ne tot ceartă că i-am înstrăinat cetăţile. De vrem ca să vedem Hotinul ori Soroca, avem nevoie musai de paşaport!
Despre toate au scris EI, la toate s-au gândit. Şi pentru că nu aveau posibilitatea de a citi copiilor „Luceafărul” şi „Pupăza din tei”, au creat, cu drag, „Albinuţa” şi „Nasc şi la Moldova oameni”. Pe coperta unei alte cărţi, se iţeşte chipul rotund şi vesel al lui Guguţă, acest Păcală în miniatură, plămădit din cuvinte, de prietenul copiilor, „nenea” Spiridon Vangheli. Dar cum mai călătoresc ei deodată cu dârza furnică, pe care Ion Druţă o zoreşte să străbată, noaptea, pe ploaie, un câmp arat! Şi tot aşa, exemplele pot continua…
Dar martie îmi bate din nou la fereastră şi-n suflet, îmi strecoară boarea primăverii. Mă gândesc la ziua de 27, şi tristeţea sărbătorii e mai grea povară ca oricând! Nu mai aud pe nimeni în jurul meu pomenind de EI. Nu ştiu pe mulţi să citească din cărţile LOR. Încep să cred că „tăcerile de aur” sunt din nou la modă, deşi eu ştiu că ele şi-au pierdut de mult „caratele”. Parcă prea rar îi vedem în librării, prea puţin prin manualele şcolare, şi mă gândesc că au aşteptat prea mult îngheţând la uşa noastră:
Stau la margine de ţară, Nici în ţară, nici afară.
(Grigore VIERU)
Şi nu li-i viaţa uşoară deloc, după cum ne spune şi Leonida Lari:
Sărmanii poeţi tot mai singuri
Se simt pe sub lună şi soare.
Mulţi se tem pentru viaţa lor, fiind ameninţaţi mereu de cei pe care îi tot deranjează; alţii au plătit scump luxul de a vorbi liber despre adevărată limbă română, despre adevărata patrie română.
Nu cred că e rău să ne străduim a-i cunoaşte mai bine, să-i primim în casele noastre, în sufletele noastre, şi să picurăm din dulce-amarul lor cuvânt şi copiilor noştri, întru cunoaşterea mai adâncă a zbuciumatului destin ce curge paralel cu al nostru, de cealaltă parte a Prutului.
Şi mai ziceam că, adăstând în oaza acestei înlăcrimate literaturi, ne-am întregi spiritual şi, cu siguranţă, nimeni nu s-ar supăra dacă am trage puţin cu coada ochiului la salcâmii înfloriţi ai Căprianei…
Aşadar, în acest martie, nu găsesc răvaş mai potrivit pentru a-l trimite, odată cu boarea primăverii, peste Prut, decât poemul cel mai tandru, semnat de Nicolae Dabija: „Doru-mi-i de Dumneavoastră Ca unui zid – de o fereastră.” (N. R. Am reluat acest text publicat în Apostolul nr. 58, din martie 2004, ca un remember al faptului că revista noastră a tras mereu cu ochiul şi inima peste Prut)
Înv. Lili CREŢU,
Şc. Nr. 11, Piatra-Neamţ