• Interviu cu pictorul Ioan Popei
Dacă ar fi să-l definim printr-un cuvânt pe Ioan Popei, ca om şi ca artist, atunci cel mai potrivit ar fi spunem: originalitate. Născut în data de 15 iulie 1954 la Agapia, pictorul şi-a consolidat faima mai ales după anul 1990, când a devenit celebru mai ales în străinătate ca pictor de icoane, expunând foarte mult: Anglia (1991, 2011), Bayonne – Franţa (1991), Rotterdam – Olanda (1995, 2000), Ridderkerk – Olanda (1996), Haga – Olanda (1997, 1998), Melbourne – Australia (1999), Viena – Austria (2002), München – Germania (2003), Bratislava – Slovacia (2014, 2016) etc.
Începând cu anul 2000, renunţă la a mai picta icoane, marcându-se trecerea către a doua perioadă în arta acestuia, cea „figurativă”. Odată cu ciclul „Marinelor” e evidentă tranziţia spre „nonfigurativ”, în care suprafeţele picturale cresc şi apar rezolvări inteligente prin monocromii.
Ioan Popei pare că încearcă să-şi transfere liniştea sufletească şi sensul păcii interioare în casele celor care-i cumpără tablourile.
– Domnule Ioan Popei, într-un interviu televizat v-aţi caracterizat drept un pictor atipic. Cum s-ar traduce această afirmaţie?
– Cred că nu fac parte din categoria acelor pictori care au un drum clasic, care au aceeaşi poveste. Adică au avut talent de mici, au mers la o şcoală de pictură, s-au profilat. La mine lucrurile au fost total anapoda. Eu am găsit de mic un refugiu în pictură. Am avut o copilărie foarte fericită, petrecută la ţară, unde am avut parte de oameni foarte simpli în jurul meu, dar nu tocmai un anturaj propice cultivării unui drum artistic. M-am născut cu talentul de a desena, mereu mă refugiam în desen, era ca un instinct de apărare, o tendinţă de a fugi în lumea mea.
Fără să fiu considerat lipsit de modestie, aş vrea să-l citez pe Nicolae Steinhardt care spunea că geniile se găsesc în cele mai neaşteptate locuri. Faptul că un copil este slab la învăţătură nu exclude posibilitatea ca el să fie totuşi un geniu. Şi au existat numeroase cazuri. Nu spun că sunt un geniu, dar „atipicul” meu constă în faptul că nu am dorit să-mi fac o carieră din pictură, ci pur şi simplu aşa s-au derulat lucrurile. În plus, am ceva în fire care mă mână întotdeauna împotriva cursului normal al mersului lucrurilor. Pe vremea comuniştilor eram împotriva lor, acuma sunt comunist. Sunt mereu împotriva curentului. Întotdeauna mi-am dorit ceva „altfel” şi cred că asta este o formă de manifestare a libertăţii.
Trebuie să spun că părinţii mei au fost împotriva unei cariere artistice şi nu m-au încurajat deloc. Ei au încercat să mă împingă să fiu pădurar sau miliţian, om aşezat la casa lui, cu slujbă la stat şi o droaie de copii. Dar eu sunt un om care nu are încredere în instituţii şi, fără să fiu asocial, prefer lucru solitar în atelierul meu.
Simt atracţie pentru lucruri pe care alţii cred ca nu le văd. Consider că m-a iubit Dumnezeu, pentru că atunci când te naşti cu un talent nu este meritul tău. Şi de fapt nu contează numai talentul şi nici numai munca, dacă nu sunt dublate de o nevoie de a exprima ceva prin culoare.
În plus, undeva în interiorul meu am o sensibilitate aproape feminină, îmi plac florile, îmi place frumuseţea. Şi nu gândesc niciodată prin comparaţie. Apreciez oamenii pentru ceea ce reuşesc să facă şi mai ales pentru calitatea lor umană.
Nu dau doi bani pe funcţiile înalte şi nu sunt un oportunist. Poate şi de aceea uneori par atins de o formă uşoară de aroganţă, de orgoliu.
– Care au fost primele Dvs. forme de manifestare artistică?
– Caricatura a fost primul meu mod de a mă exterioriza artistic. Asta încă din copilărie. Mă hipnotiza când vedeam ceva ieşind de sub mâna mea. Să desenez avea pentru mine efectul unui antidepresiv. Făceam asta în timpul orelor de şcoală sau în timp ce părinţii mă trimiteau să fac treburi legate de gospodărie. Uitam de tot şi toate în timp de desenam, pentru că această acţiune răspundea unei nevoi foarte intense, de a crea, de a mă exprima… Am avut şi norocul că părinţii mei au fost foarte grijulii, protectori şi mi-au asigurat toate cele necesare traiului, astfel încât nevoia de creaţie s-a putut manifesta şi împlini plenar. Am putut desena şi zburda liniştit prin rai. Poate de asta şi tânjesc după copilăria mea fără griji, iar gândul la ea m-a salvat din momente foarte dificile în viaţă.
– V-aş ruga să portretizaţi câţiva dintre mentorii Dvs.
– În primul rând vreau s-o menţionez pe doamna Mihaela Gheorghiţă Pravicencu, pe care o numeam „mămoasa”. Provenea dintr-o familie de oameni foarte religioşi şi valoroşi. Apoi cel căruia îi datorez mare parte din ceea ce ştiu despre pictură este profesorul Arpad Columban. El m-a iubit foarte mult, deşi era un pic nemulţumit de eforturile depuse de mine şi încerca mereu să mă „şcolească”, chiar să mă trimită mai departe să studiez. Spunea mereu că îi alunecam printre degete. Moartea lui suspectă m-a mâhnit foarte mult. Arpad Columban a fost un mentor care a format mulţi elevi, dintre care unii au cucerit gloria în străinătate, în Belgia, în Argentina şi cam peste tot în lume.
Şi de la doamna Camelia Rusu am învăţat foarte multe. Ea considera că artistul trebuie să aibă un suflet special, că trebuie să fie de calitate, sensibil şi că este formator de opinie.
– Aţi copilărit la Agapia, cu privirile în opera lui Grigorescu. Totuşi Dvs. preferaţi iconografia bizantină. Ce v-a atras către icoana bizantină?
– Hmmm… la un moment dat colegii mei mă considerau cel mai bun pictor de icoană bizantină. Această opinie m-a şi speriat puţin. Totul a pornit de la faptul că eu pur şi simplu am vrut să fac un Iisus, pe care să-l am în casă. Am făcut studii, am încercat, l-am analizat pe Rubliov, până am ajuns la un stil al meu. Icoana bizantină m-a hrănit până la urmă spiritual, oferindu-mi însă şi mijloace de trai.
În copilărie m-a impresionat mai întâi o icoană a Sfântului Nicolae de la biserica din sat, nu de la Mănăstirea Agapia. La noi acesta era venerat, şi era şi hramul bisericii. Ca tuturor copiilor, îmi plăcea povestea de viaţă a Sfântului Nicolae, bunătatea şi generozitatea lui.
Cred că instinctul m-a condus către icoană, pentru că eu nu am făcut nimic din calcul. Chiar în timpul revoluţiei, eu făceam icoane. După revoluţie am avut prima expoziţie la Galeriile „Lascăr Vorel”, cu un impact foarte puternic şi impresii foarte favorabile în mass media. Apoi, am fost trimis într-o tabără de creaţie şi cam aşa a început acest periplu care a durat până prin anul 2000. Am avut multe expoziţii, mai ales în străinătate, Olanda fiind în top.
M-a avantajat şi faptul că în perioada 1990-2000, românii şi-au reîntors faţa către spiritualitate şi Dumnezeu. Era şi o perioadă în care a înflorit speranţa şi icoana s-a potrivit foarte bine în acest peisaj.
– Ce rol a jucat în acest demers lucrarea „Erminia picturii bizantine”?
– Erminia am primit-o cadou de la doamna Camelia Rusu, şi a jucat un mare rol pentru mine în desluşirea tainelor picturii bizantine. Am înţeles cât de spiritualizate sunt chipurile sfinţilor noştri în comparaţie cu cei din pictura catolică. Mie îmi place foarte mult şi icoana noastra naivă dar nu cred în pictorii cu şcoală care se întorc la stilul naiv. Se vede că nu au autenticitatea şi dragostea pe care o pune ţăranul în lucrare. Fiind lipsit de tehnică, acesta mai greşeşte linia pe ici pe colo, şi asta dă un farmec extraordinar picturii. El se chinuie s-o facă şi tocmai „chinuiala” aceasta este mai frumoasă.
– În timp aţi trecut prin schimbări stilistice, spre pictura figurativă şi mai nou spre cea nonfigurativă. În prezent se spune că picturile Dvs. au efect terapeutic şi seduc prin culoare. Vă regăsiţi în această sintagmă?
– Nu este chiar intenţia mea. Dar eu însumi mă vindec cu lucrările mele. Nu fac asta ca să transmit vindecare, întotdeauna m-am vindecat eu. Nu am pictat niciodată pentru aprecierea altcuiva, ci pentru mine. Bineînţeles că am vândut şi vând tablouri, dar toate le-am făcut ca să îmi creez mie o stare de bine şi să mă simt împlinit. Pictez stări, meditaţii… Am avut de curând o expoziţie la Iaşi, foarte bine primită, unde o tânără, critic, a apreciat perfect că fiecare tablou al meu exprimă o emoţie, fie că are sau nu un element figurativ. Există culori care hipnotizează prin ele însele, cum ar fi roşul. Am vândut foarte bine în Spania o pânză roşie cu un punct alb, plasat, bineînţeles, în locul potrivit.
– Cum aţi defini inspiraţia? În ce raport vă aflaţi cu inefabilul?
– Inspiraţia este o stare care vine… Dar eu am tot timpul inspiraţie. Îmi creez stări singur. În momentul în care duci o viaţă mai stresantă, atunci trebuie să prinzi momentul de inspiraţie propice pentru creaţie printre picături. Dar la un moment dat, în alte cazuri, – aşa cum există asceţi care trăiesc permanent în stare de rugăciune – şi la un artist inspiraţia poate fi continuă.
– Presupune pictura respectarea anumitor canoane?
– Desigur, indiferent că e vorba de icoană sau abstract. În primul rând trebuie să ai o cultură estetică şi un simţ estetic, cu toate că arta este liberă. Viziunea mea este că lucrarea trebuie să fie estetică. Dar asta nu este totul. Un tablou este reuşit atunci când pe lângă faptul că este frumos îţi crează şi o emoţie.
– S-ar putea spune că v-aţi măcinat grâul la o moară norocoasă?
– Se pare că da, şi pentru asta trebuie să fiu recunoscător. Este mare lucru în viaţă să ştii să fii recunoscător; dacă nu, este un semn de boală. Eu am avut o revelaţie cam în urmă cu un an, întrebându-mă de ce atâţia colegi de-ai mei, deşi au bani şi tot ce le trebuie, totuşi sunt nefericiţi, sunt depresivi. M-am gândit la cauzele nefericirii lor şi am ajuns la concluzia că ceea ce le lipseşte este recunoştinţa. Îşi închipuie că totul li se cuvine. Eu mă trezesc dimineaţa şi mă minunez cât de norocos sunt. Dacă gândeşti pozitiv, îţi dai seama şi că toate lucrurile rele din trecutul tău ţi-au fost de ajutor. Totul e să ai ochi să vezi, să gândeşti, să conştientizezi.
Consider că mi s-a dat ceva şi mi se cere ceva în schimb.
Şi răspund la această cerinţă printr-o recunoştinţă activă, care este tot în avantajul meu şi mă ajută.
A consemnat Gianina BURUIANĂ