Cultura include credinţe, tradiţii şi obiceiuri dobândite într-un anumit context, deci constituie un ansamblu de cunoştinţe, atitudini, deprinderi şi modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educaţie.
Termenul intercultural este utilizat, de obicei, atunci când vorbim de educaţie, iar multicultural, atunci când este vorba despre o societate diversificată din punct de vedere cultural.
Educaţia interculturală a devenit o temă de actualitate în şcoala şi în societatea românească. Educaţia interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raportului „eu-celălalt” şi a noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni. Educaţia interculturală presupune un demers în spiritul înţelegerii şi acceptării diferenţelor de limbă, port, tradiţii, religie etc. Constantin Cucoş afirmă că aceasta este „o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregătirea viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextul multiplicării sistemelor de valori”.
Problematica lumii contemporane este prezentă în noile tipuri de educaţii sau noile educaţii. Aceste „noi educaţii” corespund unor trebuinţe socio-pedagogice. În programele UNESCO figurează 11 exemple de „noi educaţii” între care: educaţia relativă la mediu, educaţia pentru comunicare și pentru mass-media, educaţia în materie de preocupare pentru o nouă ordine economică internațională, educaţia pentru schimbare și dezvoltare, educaţia nutriţională, educaţia economică şi casnică modernă, educaţia pentru timpul liber, educaţia interculturală, educaţia pentru pace, educaţia pentru democraţie şi toleranţă.
Şcoala este principalul spațiu al învăţării pluralităţii culturale prin preţuirea diversităţii, a notei distincte aduse de cultura fiecărui actor social participant. Şcoala trebuie să formeze deprinderea preţuirii valorilor pluriculturale, nu există valori superioare şi inferioare, ci există valori specifice care trebuie judecate. În şcoală este necesară „modelarea” orgoliului etnic al majorităţii şi întărirea încrederii în sine a minorităţii.
Reieşind din realitatea complexă de azi, cadrele didactice trebuie să promoveze dialogul intercultural şi respectul pentru diversitate. Chiar din primele zile ale intrării copilului în şcoală, învăţătorul trebuie să-l stimuleze să se simtă alături de colegi ca într-o familie, indiferent de etnie sau religie, să participe plenar la activităţi etc. Prin toate demersurile şcolare şi extraşcolare, el va dezvolta o comunicare constructivă, creând o atmosferă prietenoasă în clasă. Copilul trebuie sprijinit să-şi formeze deprinderi de comunicare, de luare a deciziilor în cadrul grupului în mod democratic, de implicare în soluţionarea problemelor interpersonale chiar din clasa înâi. Asfel, îl obişnuim să participe la activităţi, să coopereze cu colegii în cadrul grupului; îi stimulăm curiozitatea, îl învăţăm să accepte ideile celui de alături, dezvoltându-i sentimentul de încredere, favorizând comunicarea asertivă. Prin felul în care sunt selectate conţinuturile, metodele, formele de organizare a activităţilor, prin fixarea unor momente importante de colaborare în cadrul evenimentelor instrucţionale, elevii sunt ghidaţi să-şi dezvolte un comportament tolerant.
Educaţia interculturală nu trebuie să se limiteze în mod exclusiv la transmiterea unor conţinuturi specifice în cadrul unei discipline particulare, consolidarea abordării sale interdisciplinare este fundamentală; nu poate fi concepută doar pentru mediul şcolar, ci şi în legatură cu extraşcolarul (familie, grupuri sociale, instituţii, comunităţi, mass-media). Se remarcă şi o schimbare a rolului profesorului, care depăşeşte funcţia de a comunica modele şi programe, acesta trebuind să acorde o mai mare atenţie spiritului de iniţiativă şi creativităţii, centrarea întregii acţiuni fiind pe elev.
Educaţia interculturală, deschisă diverselor valori culturale, constituie unul dintre răspunsurile nevoilor existenţiale ale individului şi ale oricărei comunităţi, în condiţiile societăţii din vremea noastră. Importanţa educaţiei interculturale creşte considerabil în condiţiile lărgirii posibilităţilor de liberă circulaţie a cetăţenilor. Într-o eră a globalizării economice şi culturale, oameni din ţări şi culturi diferite comunică şi muncesc împreună. Ei trebuie să se cunoască reciproc şi, această cunoaştere, nu se reduce doar la cunoaşterea limbii în care comunică celălalt, ci şi la cunoaşterea culturii şi a condiţiilor în care s-a format. În faţa acestui pluralism cultural, rezultat al evoluţiei societăţii, este necesar ca educaţia să încorporeze, în conţinuturile şi obiectivele ei, elemente care să vizeze formarea conştiinţei şi a capacităţii individului de a comunica şi de a se raporta la alte culturi, de toleranţă şi de evitare a conflictelor interculturale.
Educaţia pentru interculturalitate constituie una dintre condiţiile principale pentru îmbunătăţirea aspectelor relaţionale ale locuitorilor aparţinând unor culturi diferite şi, în general, a raporturilor interumane. Prin interculturalism trebuie să se înţeleagă atât dreptul la egalitate, cât şi afirmarea propriei identităţi. Educaţia interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor grupări etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al înţelegerii reciproce. În România, în fiecare şcoală există elevi aparţinând unor etnii diferite, de religii diferite, dar şi elevi aparţinători altor culturi, ca efect al migraţiei internaţionale a capitalurilor şi a forţei de muncă în mişcare. Într-un asemenea univers cultural complex se impune restructurarea atitudinilor faţă de valorile fiecăruia, o mai mare atenţie la limbajul pedagogic utilizat, la folosirea strategiilor didactice integrate.
Educaţia interculturală trebuie înţeleasă ca o propunere pedagogică în stare de a configura modalităţi apte de a ne învăţa să trăim împreună, în diferenţă, îmbogăţindu-ne reciproc tocmai din patrimoniul acestor deosebiri, centrându-ne pe valorile de respect şi preţuirea diferenţei culturale, empatie, solidaritate, toleranţă activă.
Din punct de vedere educaţional, este foarte important de a păstra în minte faptul că fondul culturii de origine nu coincide cu ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor şi obiceiurilor propuse de programele şcolare. În aceste cazuri, educaţia trebuie organizată cu ajutorul unor activităţi de învăţare plăcute şi atractive, care să asigure: dezvoltarea motivaţiilor cognitive ale copilului, crearea unei imagini coerente despre lume, achiziţionarea unor valori morale şi crearea bazelor unei culturi personale. Astfel, dezvoltarea copilului se realizează ca un proces de afiliere la lumea culturii şi a valorilor, în sensul căutării unui loc propriu în această lume şi în sensul dobândirii capacităţii de autodeterminare a comportamentului. În acest fel poate să-şi păstreze, un copil ce aparţine unei grupări etnice, identitatea culturală şi să adere, în acelaşi timp, la valorile culturale ale omenirii. Motivaţia pozitivă are un rol important în procesul participării active a copilului la învăţarea limbii în care îşi va exprima emoţiile şi gândurile. Copiii care aparţin unor grupări etnice diferite trebuie să fie obişnuiţi de mici să achiziţioneze actualele valori europene cu privire la naţionalitate şi etnicitate. Achiziţionarea culturii este un proces creativ în cadrul căruia copilul acumulează, dezvoltă şi exprimă importante abilităţi: imaginaţie, gândire comprehensivă, orientarea către ceilalţi, control comportamental. Cunoaşterea elevilor este una dintre condiţiile esenţiale pentru integrarea lor în activitatea şcolară şi socială. Fiecare copil reprezintă un univers. Universul acesta atât de complex, al fiecărui copil, se află într-o continuă evoluţie, fapt pentru care, cunoaşterea are un caracter dinamic. Cu toate că nu se încheie niciodată, o cunoaştere imediată este necesară pentru a interveni prompt, atunci când este nevoie în tratarea deficienţelor şi disponibilităţilor. Când cunoaşterea elevilor este atât de profundă încât cadrul didactic poate anticipa cu exactitate reacţia copilului pus într-o anumită situaţie, atunci se poate interveni eficient şi se poate alege strategia didactică care să producă transformările de ordin calitativ. Copiii proveniţi dintr-o diversitate de medii socio-culturale, familiale, din etnii diferite, impun includerea lor în programe educaţionale adecvate. Ideea de la care se porneşte este aceea a admiterii, înţelegerii şi acceptării faptului că în desfăşurarea procesului de învăţământ, educaţia interculturală se adresează tuturor elevilor. Prin intermediul unui demers educaţional intercultural, elevii trebuie: să înţeleagă că trăiesc într-o lume interdependentă, a diversităţii; să înţeleagă cum funcţionează rasismul, intoleranţa şi xenofobia; să poată gândi, depăşind prejudecăţile şi stereotipurile negative; să-şi dezvolte gândirea critică, precum şi gândirea care să le permită să evalueze în mod pozitiv diferenţele şi diversitatea; să-şi dezvolte o atitudine şi un comportament pozitive faţă de oamenii din alte societăţi şi din alte culturi; să-și dezvolte un sentiment de solidaritate cu persoanele din alte culturi, precum şi dorinţa de a-şi exprima solidaritatea prin acţiune.
Facilitând realizarea acestor achiziţii, cultivând sistematic valorile circumscrise educaţiei interculturale, deschiderea faţă de celălalt, toleranţa, respectul pentru diversitate, acceptarea celuilalt, diferit de sine etc., profesorii demonstrează eficienţa propriei competenţe interculturale şi transformă diferenţele dintre elevi în surse ale dezvoltării, individuale şi de grup.
Prof. înv. preşcolar Elena UNGUREANU, Şcoala Gimnazială nr. 8, Piatra-Neamţ
Bibliografie:
1. Cucoş, C. – „Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale” -, Ed. Polirom, Iaşi 2000;
2. Dasen, P.; Perregaux, C.; Rey, M. – „Educaţia interculturală”, Ed. Polirom, Iaşi 1999;
3. Mara, D. – „Dimensiunile interculturale ale educaţiei”, Casa Editorială Tribuma, Sibiu, 2008;
4. Nedelcu, A. – „Fundamentele educaţiei interculturale. Diversitate, minorităţi, echitate”.
Rubrică coordonată de prof. Elena-Roxana IRINA – CCD Neamţ