Mă tot frământ de ceva timp dacă să pun sau nu pe hârtie aceste gânduri, pentru că există riscul să fiu înţeles greşit. Sau înjurat. Sau bănuit de nu ştiu ce partizanat…
Problema însă există, mă implică şi ca părinte şi ca profesor şi s-ar putea defini ca „fenomenul temelor excesive”. E un lucru despre care nu se prea vorbeşte, iar prezentul text ar trebui privit ca un strigăt de revoltă împotriva competiţiei „cine dă cel mai mult de lucru pentru acasă”.
Deunăzi am citit o postare pe pagina de Facebook a prezentatorului TV – Dan Negru, care relata că în familia domniei sale nu mai dovedeşte rezolvarea temelor date pruncilor pentru acasă, chiar dacă la această acţiune participă părinţii, buneii şi prietenii.
Nu se prea vorbeşte despre faptul că un copil poate adormi, la masă, cu lingura în mână, atunci când, după şase ore de „stat” la şcoală şi o scurtă hârjoneală de o oră şi jumătate, cu o minge într-o sală de sport (lucru pe care ni-l putem permite de maxim două ori pe săptămână), îl aşteaptă un program de trei-patru ore de teme şi învăţat pentru a doua zi. Nu vă pot spune ce bucurie i-am făcut odată copilului spunându-i că „mâine nu vei merge la şcoală; rămâi acasă să te odihneşti”. Bineînţeles că am minţit…
Am ajuns ca în zilele de weekend să trezesc forţat copilul la ora 11. Lucrul acesta, de asemenea, trebuie spus! Trebuie spus că fenomenul este unul anormal, aproape patologic, şi reprezintă un indicator al faptului că surmenajul, oboseala cronică ajung la cote periculoase.
Nu înţeleg unde dorim să ajungem! Constat că în perioada de cursuri a anului şcolar viaţa copilului meu nu se rezumă decât la program şcolar şi teme. Aş putea înţelege că aceste teme au un volum (poate prea) ridicat la aşa-zisele discipline de bază, dar ce te faci dacă, după ce reuşeşti să termini temele la „mate” şi limba română este ora 21,00, şi mai auzi că ar mai fi de făcut şi o planşă la desen sau de învăţat un cântecel la muzică?1? Cred că se exagerează.
Se exagerează câteodată din orgoliu profesional, se exagerează din necunoaşterea şi neaplicarea principiilor pedagogiei, şi se exagerează invocându-se suveranitatea cadrului didactic de la catedră pe disciplina pe care o predă şi asupra rubricilor din catalog care îi aparţin. Se exagerează, fără a ne mai gândi că şi aceşti copii trebuie să se odihnească, trebuie să se joace, trebuie, poate, să facă sport, trebuie să petreacă timp la dispoziţie… Trebuie să existe viaţă şi după programul şcolar.
De multe ori se ajunge la situaţii aberante, în care copiii au activitate cinci, şase sau chiar şapte ore la şcoală şi încă trei, sau patru ore de activităţi şcolare acasă. A însumat cineva, vreodată, tot acest timp?
Trebuie doar puţin echilibru, puţin discernământ şi ceva empatie; nu se poate funcţiona pe principiul „dau puţine teme, primesc puţine rezolvări, dau mai mult, primesc mai mult”. Trebuie folosite şi alte metode. Încă mai sunt unii copii „naivi” care chiar îşi doresc să se prezinte a doua zi la şcoală cu toate temele rezolvate şi cu lecţiile învăţate la fiecare materie din orar.
Pot înţelege că proful de „mate” sau doamna la limba română sunt obligaţi să alerge prin „nenorocita” de materie, astfel încât să fie parcursă integral, deşi şi acolo văd culegeri peste culegeri şi vrafuri de auxiliare. Dar atunci când aud că la tema pentru acasă este de făcut o reproducere după Van Gogh, vă rog să mă credeţi că nu mai înţeleg nimic, oricât de multă bunăvoinţă aş da dovadă, sau oricâte argumente aş încerca să găsesc.
Închei resemnat, cu un citat din finalul textului lui Dan Negru:
„Noi am pierdut măsura! Un profesor bun te pune pe gânduri şi acasă, fără să-ţi dea o temă pentru acasă”!
Profu’ de Şcoală Veche