„1. Cum aţi descrie experienţa învăţării online la nivel personal şi la nivelul elevilor dvs.?
2. Ce dificultăţi aţi întâmpinat? Aţi avut şi surprize plăcute?
3. Cum apreciaţi eficienţa învăţării online comparativ cu cea directă în cazul dvs. şi a elevilor dvs.?
4. Cât credeţi că va mai rezista sala de clasă tradiţională (în faţa) asaltului clasei virtuale?
5. În ce mod afectează raportul dintre şcoală şi familie noul tip al relaţiei profesor – elev?”
Revista APOSTOLUL, iunie 2020
Pentru că vâlvătaia stârnită de pandemie şi de „învăţământul online” nu s-a atenuat, cum greşit presupuneam că se va întâmpla, ci dimpotrivă, a devenit incendiu, sunt obligat să-mi respect promisiunea făcută în numărul trecut al Revistei. Vă cer iertare dacă nu respect întru totul propunerea generoasă a redacţiei.
Şcoala este cea mai importantă instituţie a umanităţii în procesul de dezvoltare continuă a culturii. Şi nu de azi de ieri, ci din momentul istoric în care s-a trecut de la sistemul de instruire – educare asigurat de mentor sau de guvernantă la învăţământul instituţionalizat, organizat şi stipendiat de state.
Foarte repede însă, guvernele au constatat că o şcoală de înaltă calitate costă foarte mult şi nici învăţământul generalizat nu este prea ieftin. Prin urmare, fiindcă statele au avut şi au mereu mare nevoie de armată, poliţie şi justiţie, se caută, fie explicit, fie pe sub masă, căi pentru diminuarea cheltuielilor cu sistemul de învăţământ, în favoarea instituţiilor de forţă.
În zadar Japonia a demonstrat că adăugarea unui an de şcolarizare generală sporeşte substanţial economia naţională! Limba japoneză este grea.
Ţările cu întindere uriaşă (Rusia, Canada, Brazilia etc.) au avut nevoie în mod obiectiv de un instrument care să poată asigura şcolarizarea copiilor răzleţi, aflaţi la sute sau mii de kilometri de proxima şcoală rurală. Pentru aceste ţări, televiziunea, interviziunea şi „şcoala online”, în ordine cronologică, au fost invenţii salvatoare. Şi uite-aşa s-a născut „teleşcoala”, invenţie gândită ca salutară pentru ţările uriaşe şi excelentă şmecherie universală pentru a mai tăia din bugetul învăţământului.
Că nu a fost chiar salutară se ştie deja. Acolo, adică peste tot unde părinţii, din lipsă de timp sau din deficit de cultură, nu au stat alături de copii, eşecul şi-a spus cuvântul cu asprime. Dar, în general, a mers cum a mers…
Noi, cum arătam în notele din numărul precedent al revistei, am adoptat teleşcoala, deşi, ţinând seama de geografia României, de lipsa sumelor enorme, necesare, ca şi de inexistenţa unei (măcar) elementare pregătiri a elevilor, profesorilor şi a părinţilor, noutatea este deocamdată condamnată la un experiment pasager, ale cărui „roade” seci nu le vom putea însănătoşi niciodată.
Naşterea Internetului, invenţie similară cu descoperirea energiei nucleare, o armă cu două tăişuri, amândouă epocale prin câştiguri şi daune, a reînsufleţit speranţa statelor în diminuarea cheltuielilor cu şcoala tradiţională. Adăugând această dorinţă la eterna modă, regină în societatea de consum, s-a născut intenţia de a folosi un instrument eficace şi ieftin pentru alfabetizarea copiilor aflaţi departe de şcoli, ba şi a celor care vor sau pot abandona şcoala clasică.
La studenţi, pentru anumite specializări teoretice, sistemul merge cu suficientă eficienţă, având în vedere vârsta lor şi priceperile deja dobândite. Cu anumite rezerve, cred că şi la clasele mari de liceu, a XI-a şi a XII-a. Şi atât.
Bun! Acum o folosim, aşa, şchioapă şi fără sprijin teoretic şi practic, la nimereală, fiindcă nu avem altă soluţie în pandemie, dar tinde să devină o şcoală de viitor şi asta nu merge defel!
Într-o scurtă paranteză, pornind de la dictonul latin „festina lente!”, care nu înseamnă s-o iei la pas, în ritmul carului cu boi, ci să te asiguri că drumul ales duce exact unde doreşti, aş atrage atenţia asupra confuziei nefericite între modernitate şi modă, confuzie care, ajutată de catastrofa pandemiei din acest an, tinde să facă în grabă pasul spre distrugerea şcolii, nu doar a celei clasice, ci a bunei instituţii actuale, cea menită să informeze şi să formeze cetăţeanul de mâine.
Când, în anii 1970 – 1976, Colegiul Naţional „Petru Rareş” a renunţat la folosirea clasicelor săli de clasă, înlocuindu-le cu laboratoare şi cabinete ale profesorilor, nu era vorba de o supunere la vreo modă, ci de o soluţie nouă, modernă, de eficientizare a procesului de informare-formare, oferind elevilor un mediu de dezvoltare mult îmbunătăţit şi profesorului posibilitatea de a avea la îndemână, în cabinetul/laboratorul său, toate mijloacele materiale de lucru. În plus, relaţia profesor – elev era mult îmbunătăţită, dascălul putând fi realmente un MENTOR.
Dar noul costa prea mult şi statul nu avea bani, adevăr spus direct de ministrul educaţiei de atunci, Academicianul Mircea Maliţa; şi abia după jumătate de secol, a devenit un mod/loc obişnuit de lucru pentru mulţi profesori, din lume şi de la „Rareş”.
Să fi uitat eu de internet şi de învăţământul online şi divaghez? Sau să le fiu eu adversar? Da de unde! Un învăţământ organizat după cerinţe MENTORIALE, în laboratoare şi cabinete ale profesorilor, este deosebit de eficient dacă poate dispune de internet, cu nişte condiţii prealabile, pe care le enunţam şi în cele câteva note publicate în numărul trecut al revistei, vizând:
1. „echipa” elev – profesor – părinte şi
2. coordonarea inteligentă de către minister, prin
3. centre regionale/judeţene/sau grupe de şcoli, special instituite şi echipate.
Dar vor fi, mai ales la început, eforturi şi costuri foarte mari.
Se vor găsi banii necesari???
În secolul trecut, Polonia a implementat noutăţi fundamentale în şcoala lor de 12 ani. Dar, înainte de a le folosi în întreg sistemul de învăţământ, au organizat un experiment cu durata de 12 ani, în şcoli urbane şi rurale. În anii respectivi, au fost pregătiţi pentru noutăţi educatorii şi părinţii. Nu s-au aruncat orbeşte în necunoscut. Şi numai după ce au tras învăţămintele necesare au generalizat noul model.
La noi când, unde, cum şi cu ce rezultate s-a experimentat PE VIU noul model de şcoală? Nicicând, nicăieri, în nici un fel şi cu zero rezultate experimentale. Ne-am aruncat în aventură, de voie-nevoie, în lunile epidemiei de gripă, cu capul înainte şi cu entuziasm, doar fiindcă noul din informatică ne-a luat ochii şi l-am considerat panaceu universal, nu doar o sculă nouă, excepţională, în slujba comunicării, tehnicii, ştiinţei şi culturii, NUMAI când şi dacă este mânuită de oameni şcoliţi temeinic şi antrenaţi pentru folosirea ei. Altminteri devine bombă nucleară, cum a şi început să fie.
Să nu mai începem şi această nouă şi uriaşă construcţie de la acoperişul suspendat în hău, fără pereţi şi, mai ales, fără de o temelie foarte solidă! Elevii, oamenii în general, nu pot fi aruncaţi ca nişte obiecte gânditoare în necunoscut, printr-o ipoteză neverificată temeinic în practică. Deja suntem în criză. Analfabetismul funcţional este aidoma încălzirii catastrofice a Terrei. Va progresa cu rezultate incalculabile în distrugerea civilizaţiei cărţii.
Prin urmare …
A mânui aparatele necesare nu este mare lucru. Se învaţă repede. Dar trebuie gândită, planificată şi pusă mai întâi în ordine noua viziune, care are de răspuns la numeroase şi spinoase întrebări. Iar sutele de mii de educatori şi milioanele de părinţi, alături de şcolari, trebuie pregătiţi în aşa fel încât să nu ruinăm ce avem cu iluzia coborârii pe pământ a zeiţei înţelepte şi atotputernice Athena, transpusă într-o tabletă.
Festina lente! Bani şi ani. Sume foarte mari şi un plan desfăşurat, dacă nu pe 12, căci ne grăbim către nu se ştie ce, pe cel puţin patru ani, cu experimentarea variantelor noii şcoli pe cicluri de învăţământ – grădiniţa, şcoala de patru ani, gimnaziul şi liceul. Şi un coordonator naţional, STABIL, doctor în psiho-pedagogie, didactician experimentat, un nou Haret, cu doctorate în didactică şi în informatică în acelaşi (cap şi) timp, nu un politician dornic să-şi apere funcţia.
Numai aşa poate intra pe uşa de protocol, cu maximă eficienţă, noua şcoală MANAGERIALĂ, DEJA EXISTENTĂ PE GLOB, cu sprijin online. Din apa de ploaie bătută avan în piuă niciodată nu a rezultat unt.
Dixi et salvavi animam meam!
Mihai-Emilian MANCAŞ