Din întâmplare toată viaţa am trăit între cadre didactice. Şi ca elev şi ca student şi ca profesor. În această conjunctură deosebită am cunoscut mii de dascăli şi aşa, şi mai puţin aşa. Am intrat ca profesor, prima dată la ţară. Într-o şcoală trainică ridicată în 1930 cu Monumentul Eroilor la poartă. Sat de oameni gospodari, majoritatea plutaşi pe Bistriţa. Directorul învăţător, veteran de război era fiu al satului. Se odihneşte în cimitirul comunei sub crucea cu numele Nicolae Pârloagă.
Aici am cunoscut un dascăl în ultimul an de învăţământ. Pâinea lui Dumnezeu. Elevii îl porecleau Moş Milă. De ce? Iubea şcolarii, mai ales pe cei necăjiţi. Îi scotea la lumină, le făcea vânt în viaţă. Toţi localnicii îl stimau şi îl respectau. Într-o zi a plecat fără să-şi ia rămas bun de la noi. N-a mai apucat pensia.
După câteva cincinale bune de stagiatură la ţară, am pătruns în Piatra Neamţ. Atenţie!, prin concurs, nu prin relaţii. Am nimerit într-un cartier periferic, muncitoresc, pauper. I.Q-ul elevilor era scăzut iar cei de la I.S.J. Neamţ ocoleau unitatea ca ciumată, datorită tuciuriilor ce o frecventau sporadic. Cum elevii nu iubeau cartea, rezultatele erau pe măsură. Se făcea doar act de prezenţă şi se bătea mingea pe terenul de fotbal. Cel mai sastisit din şcoală era un prof de fizică, în vârstă, Moş Silă. Venea la şcoală pe sărite, preda în silă şi promova pe toată lumea. Nu se încurca cu corigenţii, cu pregătirea. Era şi încurajat de partidul unic care cerea ca toată loaza să fie promovată. Şi o promova. Sloganul lui? „Ai un 5 (cinci) şi dispreţul meu total!”. Pentru atitudinea sa, elevimea îl considera „de gaşcă”. Semăna cu „Un pedagog de şcoală nouă” de nemuritorul Caragiale. Şi el a plecat „dincolo”.
Dumitru RUSU