Născut în anul 1939, Alexandru Spătaru a absolvit Liceul „Roman Vodă” şi, după terminarea Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iaşi, a fost angajat în calitate de inginer la centralele termoelectrice din Borzeşti şi Bacău.
Cochetează cu poezia încă de pe băncile liceului, dar debutează destul de târziu, în anul 2001, la Editura „Universitas XXI” din Iaşi, cu volumul de versuri Cercuri concentrice în albastru, urmat aproape anual de alte cărţi. Astfel,în 2012, îi apare cel de-al zecelea volum, Rod şi ofrandă, la Editura „Vasiliana-98” din Iaşi, volum care se bucură de o prefaţă semnată de Calistrat Costin şi de o prezentare elogioasă, pe ultima copertă, de Mircea Dinutz. Remarcăm şi inspirata copertă I realizată de poeta şi pictoriţa Maria Mănucă, precum şi ilustraţiile interioare, aparţinându-i lui Viorel Corodescu-COV.
Ajuns dependent de un scaun cu rotile, pe care Alexandru Spătaru îl numeşte, într-un vers, „caleaşca mea regală” – admirabilă sfidare a unui destin nemilos! – poetul bucureştean de astăzi meditează la soarta omenirii şi a individului, cu o bucurie netrucată, individualizându-se printr-un discurs liric de tip reflexiv, menit să descopere lumina unui suflet înzestrat cu mari resurse de sensibilitate, care se revarsă în versuri de puternică vibraţie interioară, amestec natural de sagacitate şi candoare, de erudiţie şi spontaneitate.
Împrumutat şi de noi, titlul volumului în discuţie, cu bogate rezonanţe şi generos ca încărcătură simbolică, sugerează momentul deplinei maturităţi creatoare, din surplusul căreia poetul se arată dispus să ofere tuturor o părticică din „starea de perpetuă graţie”, o palmă din ,,super-concentratul de libertate absolută”, „o picătură din magia albastră a infinitului”, „o adiere din mireasma Edenului/ un strop din roua dimineţilor stelare”, „o scânteie din amnarul dorului”, „o pagină din Cartea Universului”, o înghiţitură din ” râul de apă vie care/ curge-n mine”, o silabă din „cuvântul ce aprinde/ candela pentru iertare”, o sfâşie din „noaptea de mistere/ unde florile cântă / ca privighetorile/ iar fluturii sunt/ flori în zbor”.
În poezia sa se desfăşoară un teritoriu al ideii şi al marilor interogaţii, dezvăluind un lirism grav şi tensionat ce se remarcă prin autenticitatea trăirilor şi intelectualizarea emoţiei, finalizate în tablouri de natură inefabilă: ,,Sunt călătorul şi corabia…am întâlnire cu Nemărginirea…călătoresc prin vreme / şi-o opresc / când vreau să-ngenunchez / în faţa unei clipe, /s-o sărut…nu pierd ocazia / să dau o raită prin mistere…un întuneric absolut / nu poate exista, / de vreme ce orice mişcare / e însoţită de lumină…respiră rar şi adânc, / să intre fluidul miraculos/ în toate amănuntele…nemuritorii / sunt hoinari fericiţi / prin oceanele stelare;/ când nu zboară, / păşesc din stea în stea, / gravitaţia o calcă în picioare…vino, Doamne, şi rămâi / să cântăm împreună. / Eu să murmur, / Tu să fii cântecul meu”.
Alexandru Spătaru se dovedeşte un poet înzestrat cu har şi adâncă simţire, care îşi trăieşte cu intensitate trăirile, un creator de poezie cerebrală, antiepica, esenţializată şi abstractă, lumea lui fiind situată într-o zonă eterată şi pură, ca o contrapondere la agresivitatea mundană. Înzestrat cu aptitudinea de a fixa imponderabilul afectiv, poetul ne impresionează prin efervescenţa trăirilor interioare, caracteristica demersului său fiind dorinţa de dăruire până la sacrificiu.
Departe de retorica ultimelor decenii, Alexandru Spătaru rămâne un poet livresc – destinul, condiţia artistului, trecerea inexorabilă a timpului, dragostea, nostalgia, extazul în faţa frumuseţii vieţii, relaţia cu divinitatea, toate temele găsindu-şi locul într-o poezie problematizantă, străbătută de tot mai grave întrebări neliniştitoare.
„Cartea lui Alexandru Spătaru se citeşte cu folos, condiţia de însingurat printre miracole a poetului, venind să inspire şi celor mai sceptici o undă generoasă de împăcare cu drama acestui cosmos parcă fără nici un sens (ori, mai bine zis, fără un sens, cât de cât, precis…” scrie Calistrat Costin şi nu mai puţin încântat se arată şi Mircea Dinutz, din care reţinem o singură frază: „Alexandru Spătaru propune un cod poetic ce impresionează prin frumuseţea pură a liniilor, mişcarea imprevizibilă a determinărilor în plan ideatic, trecerea rapidă de la un câmp de percepţie la altul, cu translaţii de la pasiunea puternică şi durativă la comunicarea adâncă, ceremonioasă cu lucrurile lumii”.
Suflet vulnerat şi totuşi senin, echilibrat si discret, Alexandru Spătaru converteşte tragedia umană într-o victorie a spiritului, văzându-şi de scris ca de un ritual zilnic şi oferindu-ne, spre delectare, un spectacol poetic al raţiunii şi al lucidităţii.
Mihai MERTICARU