Într-o asemenea vreme când lumea e măcinată de minciună, nesiguranţă, descurajare şi dezgust, apariţia unei cărţi de poezie este o bucurie şi o sărbătoare pentru iubitorii de frumos şi de literatură.
Cartea apărută la editura Corgal Press Bacău, lector Emil Nicolae, şi cu o prefaţă de Lucian Strochi, a fost precedată în timp de alte câteva titluri (Transplant de sinceritate, 2007; Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri, 2009; şi Jucăria de versuri a zodiacului, 2011) care anunţau un matematician îndrăgostit de poezie ce încerca să-şi găsească un drum personal în poezie. Dacă în primele volume autorul prezenta un univers eclectic şi sub aspect tematic şi ca modalităţi stilistice, cu stângăcii şi naivităţi, Chipul speranţei pare a aduce în faţa cititorului un poet ceva mai sigur pe sine, pendulând între clasic şi postmodernism, un poet la care efuziunile lirice sunt obturate de cenzura raţionalistă a matematicianului didacticist, rezultând de aici o poezie de factură intelectualistă, specifică postmodernismului.
Volumul cuprinde două cicluri: Figuri de retorică şi Neasemănări ale toamnei cu primăvara. Universul problematic este divers de la încercarea de autodefinire (Ars poetica) – Chipul speranţei, Infuzia de real, Figuri de retorică, la aspecte social critice – Firave inflorescenţe de criză, Un bal mascat, Enormitatea istoriei, dar şi reflecţii asupra naturii şi iubirii – O primăvară în zăvoi, Sursă de interludii pădurea, În căutarea primei frumuseţi, Un imn al iubirii, Dorul de drumeţie. Nu lipsesc nici peisajele exotice stranii sau cele onirice în care se aduc şi elemente de mitologie păgână sau creştină.
Ceea ce ni s-a părut definitoriu pentru poet pe plan retorico-stilistic ţine mai ales de postmodernism. Poetul se vrea pe linie barbiliană adeptul poeziei ca „joc secund”, uzând cu uşurinţă de un limbaj variat,în care cuvintele simple şi uzuale stau alături de noile adaosuri ale lexicului încă necertificate de norme şi de uzul limbii (karaoke, periple, decibeli, retrocedări, bulversare, amalgam, clik, manelişti), dar este marcat de tonul sceptic, chiar pesimist al poeziei eminesciene sau mai recent de nostalgia lui Nichita Stănescu.
Fuga de real, retragerea în vis sau reflecţia intelectuală pun stavilă intenţiilor critice, satirice sau chiar sarcastice. Autorul profesor de matematică, în pragul retragerii de la catedră, este dezgustat de lume şi de mizeria vieţii din ultimile decenii şi găseşte în poezie un refugiu misterios şi tainic ce-i oferă linişte şi împăcare de sine. Recomandăm colegilor noştri şi iubitorilor de poezie această ultimă carte Chipul speranţei ca pe o soluţie pentru clipe de linişte, bucurie şi frumos în momentele noastre mai libere.
Într-o asemenea vreme când lumea e măcinată de minciună, nesiguranţă şi dezgust, Chipul speranţei poate fi pentru unii dintre noi „luminiţa de la capătul tunelului”.
Prof. Ştefan CORNEANU