Ecoeducaţia, parte integrantă a educaţiei

Apariţia vieţii pe Pământ a dus la formarea unei noi structuri planetare, cunoscută sub numele de biosferă. Omul face parte integrantă din biosferă, fiind într-o strânsă dependenţă faţă de resursele pe care aceasta i le oferă. Deci biosfera este, pentru om, componenta cea mai importantă a naturii care-l înconjoară.

În drumul spre progres, omul a trebuit să facă faţă unor realităţi ecologice: nevoia de hrană şi de alte bunuri, extinderea agriculturii pe seama altor structuri de stabilitate ecologică, exploatarea mărilor şi a oceanelor, a uscatului. Numai păstrând echilibrul între natural şi artificial, între ce poate da şi ce poate lua din natură, se poate evita actuala situaţie de criză care ar putea pune sub semnul întrebării însăşi existenţa omului pe Terra. De aceea, conservarea sau restabilirea echilibrului dinamic al biosferei şi dezvoltarea unor tehnici care să permită utilizarea raţională a resurselor este o datorie a omului.

Această acţiune trebuie să înceapă cu educarea maselor. Tema fundamentală a oricărui program de educaţie trebuie să fie utilizarea de către om a spaţiului în care trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea, astfel încât să nu degradeze solul, apa, aerul, să nu epuizeze resursele naturale prin exploatări excesive.

„Omul nu este în natură ca un imperiu într-altul; el nu este nici în afara naturii, nici deasupra ei, ci în interiorul ei.” (Spinoza)

Atât pe plan naţional, cât şi internaţional, se prefigurează necesitatea adaptării unor noi concepţii faţă de problematica naturii şi a găsirii unor soluţii adecvate de rezolvare a situaţiei la care s-a ajuns. Învăţământului de toate gradele îi revine un rol tot mai important în educarea tinerei generaţii, căreia este necesar să i se imprime o gândire ecologică despre lume. Astfel, educaţia ecologică în învăţământul preuniversitar începe odată cu învăţământul preşcolar şi continuă la nivel primar, gimnazial şi liceal, profesional şi postliceal, în cadru instituţionalizat, asigurat de şcoală, precum şi extraşcolar, prin cercurile de ecologie.

Educaţia ecologică, bazată pe valori de înaltă calitate, se poate realiza printr-o întrepătrundere cu sociologia. Acest lucru implică norme care dirijează comportamentul fiecărui individ şi caracterizează o anumită societate. Colaborarea dintre cele două ştiinţe trebuie să se cristalizeze într-o etică deosebită. Pe lângă celelalte tipuri de educaţie – intelectuală, morală, estetică, fizică, tehnică, profesională – se adaugă şi educaţia ecologică, ea fiind parte integrantă a educaţiei, în general. Ea urmează să ne înveţe de ce şi cum trebuie protejată natura, de ce gospodărirea ecologică a naturii şi societăţii este conformă spiritului contemporan.

Ecoeducaţia presupune, aşadar, nu simpla învăţare despre mediu din punct de vedere ecologic, ci învăţarea holistică a mediului, având legătură, în principal, cu oamenii. Se pune accent pe formarea atitudinilor, a valorilor, a talentelor. Ecoeducaţia trebuie să fie globală, să se întindă pe toată perioada existenţei umane, să reflecte schimbările într-un univers aflat într-o rapidă transformare. Atitudinea faţă de natură este, în primul rând, o ches­tiune de educaţie, de cultură. Societatea trebuie să facă totul pentru a demonstra că indiferenţa, lipsa de grijă faţă de natură sunt reminiscenţe ale unui mod de gândire înapoiat şi că, dimpotrivă, preocuparea de a nu aduce pagube, de a nu-i ştirbi din frumuseţe caracterizează omul civilizat al zilelor noastre.

Dacă şcoala, familia şi societatea acţionează activ în educaţie, de cele mai multe ori planificat şi cu scop bine determinat, mediul îşi exercită influenţa educativă prin intermediul trebuinţelor vitale. Este, aşadar, un factor educativ cu acţiune nonverbală, dar relevantă pentru cei care o cunosc.

Aşadar, natura se integrează, prin caracteristicile sale, ca factor educaţional: asemeni şcolii care îşi pregăteşte proprii săi continuatori, asemeni familiei care îşi creşte copiii ce vor ajunge, la rândul lor, întemeietori de familii, asemeni societăţii care îşi pregăteşte sociologii, natura îşi modelează indivizii care să-i apere şi să-i asigure integritatea şi continuitatea.

Ecoeducaţia este problema tuturor, adresân­du-se nu doar inteligenţei, ci şi inimii, voinţei, fiind deci o educaţie a sentimentelor faţă de natură. Astfel ea trebuie să devină o coordonată comună şi o componentă permanentă a personalităţii umane. Pornind de la cuvintele pedagogului J. J. Rousseau: „Natura este cartea de căpătâi de unde copilul învaţă”, se înţelege nevoia de cunoaştere a elevilor, dorinţa de a şti şi de a înţelege unele aspecte din natură, fenomenele şi rezultatele acestora. Natura este însufleţită de un singur elan: acela de a crea viaţa şi de a o menţine, în pofida tuturor piedicilor şi a dezastrelor. Aceasta este concluzia la care şcoala trebuie să ajungă atunci când e chemată să determine nu numai sentimente de admiraţie pentru frumuseţile naturii, ci şi convingeri şi deprinderi de conservare şi dezvoltare a mediului înconjurător.

 

 

Profesor învăţământ primar,

Mihaela Roxana AMAICEI BILBOR

Şcoala Gimnazială nr. 3, Piatra Neamţ