Interminabila reformă

Frecventă în literatura de specialitate de pretu­tin­­deni, copleşitoare în viaţa noastră de toate zilele, noţiunea de reformă a devenit o preocupare de prim ordin a „formatorilor de opinie” şi, uneori, mai rar, a unor profesionişti dispuşi să treacă de la vorbe la fapte.

Între 1864, anul în care, prin lege, se organizează învăţământul românesc de toate gradele, şi până la finele acelui secol, preocuparea fundamentală a celor chemaţi la întemeierea şcolii româneşti a fost organizarea.

Cuvântul „reformă” apare la răscrucea dintre veacuri, când la cârma Ministerului Educaţiei Naţionale s-a aflat aproape mereu savantul Spiru Haret (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910). El a fost, în primul rând, om de ştiinţă. Dobândise la celebra universitate Sorbona licenţa în matematică (1875), în fizică (1876) şi un aplaudat doctorat în filozofie, la aceeaşi universitate, în 1878.

Profesor universitar la 28 de ani, savant preocupat de evoluţia societăţii româneşti, preponderent rurală pe atunci, venit el însuşi din domeniul sătesc, Spiru Haret a conceput nu doar reforma şcolii preuniversitare, ci o reformă a economiei rurale, în care se înscria, între primele locuri, reforma  şcolii.  Modele europene avea destule şi le-a asumat cu inteligenţă, selectiv. Realitatea românească, explozivă atunci (Vezi 1907!), l-a făcut să fie un autentic reformator!

Din vremea sa, se vorbeşte fără contenire despre reformă. De vreun secol, câţi­va miniştri au încercat câte ceva, cârpituri şi imi­taţii (Vezi „reforma” din 1948, pe model sovietic!). Şi asta, pentru că niciodată nu am fost pregătiţi şi dispuşi să reformăm, pentru că un curent conservator şi unul frivol, aventurier, s-au încontrat pe vorbe şi, vai!, pe aventuri stricăcioase.

Iată o mostră de act „reformator” din binecuvântatul an 1928:

„Ordin

al Revizoratului şcolar al judeţului Roman, numărul 813 din 1 octombrie 1928.

Domnule învăţător,

Conform ordinului telegrafic nr.122091 al onor Ministerului instrucţiunii publice, vă punem în vedere că este cu de­săvârşire interzisă părăsirea clasului fără concediu de mai înainte cerut şi aprobat… Fiecare învăţător sau conducătoare de grădiniţă ce vin în oraşul Roman, chiar şi cei cu concediul aprobat, vor trece pe la cancelaria revizoratului şi vor semna într-un registru special, arătând motivul pentru care au venit în oraş.(?!?)

Conform ord. nr.89827 din 1928, toate învăţătoarele şi conducătoarele de grădiniţă de copii sunt obligate ca în timpul lecţiilor să îmbrace un şorţ de culoare închisă, de preferat negru sau gri şi de o lungime de aşa fel încât să acopere complet genunchiul… De asemenea, domnii învăţători se vor prezenta în faţa elevilor într-o ţinută corectă, cu guler, cravată, dacă haina e deschisă la gât, sau cu haină închisă la gât.

Etc. etc.”

Nu toate, dar cele mai multe elemente de reformă după marele Haret s-au cantonat astfel, în ridicol. Iar dacă este vorba de reformarea structurilor, atunci imitarea modelului francez, apoi al celui sovietic şi, în sfârşit, al celui dezastruos, impus de elevi şi studenţi în Franţa după „revoluţia din 1968”, nu au dat rezultatele scontate pentru simplul motiv că nu se înscriau într-o reformă corectă, integrală, a societăţii româneşti.

Soluţia? Un nou Haret! Dar de unde, Doamne, de unde?

Alexandrina Camelia MANCAŞ