Data de 25 aprilie reprezintă un moment deosebit din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, deoarece la această dată, în anul 1885 a fost recunoscută în mod oficial autocefalia Bisericii noastre.
Provenienţa etimologică a termenului se regăseşte în unirea a două cuvinte din limba greacă (autos = prin sine însuşi şi kefali = cap), desemnând, în viaţa bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric. Acest statut oferă libertate deplină în organizarea şi administrarea problemelor interne ale B.O.R., fără nici un amestec sau control al vreunei autorităţi bisericeşti din afară. Privitor la învăţătura de credinţă, aceasta se păstrează în mod firesc şi ferm ca formă unitară între toate Bisericile Ortodoxe surori. Principiu specific bisericesc, autocefalia îşi are temeiul în canonul 34 apostolic.
Recunoaşterea autocefaliei a reprezentat un proces lung, de durată, precedat de numeroase evenimente. După cum bine ştim, creştinismul s-a răspândit în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă din primul veac al erei creştine, din epoca apostolică, ulterior constituindu-se eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Acestea au culminat prin organizarea Bisericii din Sciţia Minor, ajunsă la nivel de mitropolie, cu Arhiepiscopia Tomisului în fruntea acestei organizări, care avea un fel de autonomie în cadrul organizării din întregul Imperiu Roman de Răsărit.
Ulterior, un moment semnificativ l-a reprezentat, în secolul al XIV-lea, constituirea statelor feudale româneşti, când organizarea bisericească a venit să consfinţească această independenţă statală prin organizarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova. După recunoaşterea mitropolitului din Ţara Românească (în anul 1359) şi Moldova (în anul 1401) de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, ierarhii au fost numiţi de către aceasta.
Unirea Principatelor Române din anul 1859, a constituit premisa şi cadrul aspiraţiei spre organizarea bisericească pe plan superior, aceasta adaptându-se celei de stat. Se impunea şi reorganizarea Bisericii într-o structură unitară din cadrul noului stat. Începută imediat după Unirea Principatelor Române şi unificarea vieţii statale (1862), mişcarea pentru recunoaşterea autocefaliei a fost susţinută de mitropoliţii Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) şi Calinic al Moldovei (1865-1875), fiind îmbrăţişată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi de alte personalităţi române din acea perioadă.
Până la Legea organică promulgată de Alexandru Ioan Cuza, la data de 6 decembrie 1864, Mitropoliile funcţionau ca unităţi canonice de sine stătătoare cu ierarhie şi organizaţie separate. Decretul organic de înfiinţare a Sinodului central a urmărit înfăptuirea unificării bisericeşti în România, deschizând premiza obţinerii autocefaliei. La articolul 1 era stipulat: Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina sa. La 31 mai 1875, în baza Legii organice, Sinodul unificat a ales pe mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, drept primul Mitropolit Primat al ţării.
În data de 9 mai 1877 s-a proclamat independenţa de stat a României, iar în urma războiului pentru cucerirea independenţei de stat dintre anii 1877-1878, prestigiul României a crescut peste hotare, totodată crescând şi autoritatea Bisericii Ortodoxe. În ziua de Buna Vestire a anului 1882, la Bucureşti a fost sfinţit Sfântul şi Marele Mir, ulterior acelaşi lucru petrecându-se şi în Mitropolia autonomă din Ardeal al cărei statut de organizare şi funcţionare fusese stabilit de către Mitropolitul Andrei Şaguna (1808 – 1873).
În cele din urmă, pe data de 25 aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic, Ioachim al IV-lea, a convocat Sinodul patriarhal şi a întocmit Tomosul de recunoaştere al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, pe care l-a semnat, împreună cu zece mitropoliţi membri ai Sinodului patriarhal, consfinţind astfel o realitate istorică şi un fapt legitim în concordanţă cu Sfintele Canoane.
Astfel, patriarhul ecumenic a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de autocefalie prin care cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscând-o autocefală întru toate de sine ocârmuită. Tot acum, patriarhul Ioachim al IV-lea a comunicat, printr-o scrisoare enciclică, tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori (Patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Bisericilor Rusă, Greacă, Sârbă şi Arhiepiscopiei Ciprului) recunoaşterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Române. Practic, documentul reprezintă rodul unei îndelungi activităţi diplomatice întreprinse de ierarhii români cu sprijinul demnitarilor de stat, care au susţinut cu argumente istorice cauza Bisericii Ortodoxe Române în faţa Patriarhiei Ecumenice.
Pe 1 mai 1885, s-a întrunit Sfântul Sinod al B.O.R. pentru luarea la cunoştinţă a recunoaşterii Autocefaliei, prilej cu care, ministrul Cultelor, Dimitrie Sturdza a prezentat Tomosul patriarhal de Autocefalie, redactat în limba greacă, prin care se menţiona: … Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă Noi, al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul Său Sinod, având ca Preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Stimatul Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericei Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-Omul, carele este singura temelie şi piatră cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor. Imediat, la 30 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a trimis o scrisoare de mulţumire patriarhului ecumenic.
Acest moment istoric important din viaţa Bisericii noastre, a fost de fapt ultimul pas spre înfiinţarea Patriarhiei Române, din anul 1925.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA