Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin părţile noastre acum douăzeci şi cinci ani, pe când începuserăm şi noi, drăgăliţă Doamne, a încerca să ne unim într-un sindicat din învăţământ, într-un sindicat al nostru care să ne facă auzite problemele, care să ne apere drepturile.
Şi s-a găsit o mână de oameni mândri şi destoinici care să înceapă acest lucru, nu uşor la vremea aceea.
Şi apoi domnul profesor Florin Florescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, ce om vrednic era… şi domnul Corneanu… şi domnul Gabriel Ploscă în zona Roman… cum umblau neobosiţi din om în om şi din şcoală în şcoală explicându-le colegilor noştri ce înseamnă să fim uniţi şi de ce trebuie să ne reprezinte drepturile. Câtă dăruire, câtă putere de convingere au avut aceşti oameni…
Douăzeci şi cinci de ani au trecut ca ziua de ieri, au trecut greu, au trecut repede – depinde cât de intens a trăit fiecare această bucată de vreme…
Aşa cum timpul le schimbă pe toate, poate că a schimbat şi oamenii de atunci şi şcoala românească, dar amintirile nu ni le poate lua sau schimba nimeni.
Noi, lucrătorii din învăţământ, „lumina satelor” cum eram numiţi în perioada interbelică, noi, cu bucuriile şi supărările noastre nu facem altceva decât să modelăm cunoştinţe şi dacă noi facem copiii fericiţi, ei vor ajunge adulţi fericiţi şi vor construi o ţară prosperă. Cu toţii ne dorim o ţară cu oameni toleranţi, care să se respecte unii pe alţii, care să poată face deosebirea între bine şi rău şi care să nu mai poată fi manipulaţi în interesul oricui. Nu ne va fi uşor, dar stă în puterea noastră să facem acest lucru.
Au trecut douăzeci şi cinci de ani… e mult… e puţin… E bine că am rămas totuşi uniţi chiar dacă unii ţineau cu tot dinadinsul să ne dezbine. Au fost momente grele, momente când umblam din coleg în coleg rugându-i să plătească acel 0,5% din salariu, cotizaţia, şi explicându-le că numai aşa ne putem apăra drepturile, drepturi ce începuseră să se împuţineze. Dar aşa cum pasărea Phoenix a renăscut din cenuşă şi sindicatul nostru a continuat să existe şi parcă acum este mai puternic.
Cerem prea mult dacă solocităm condiţii decente de muncă şi creşterea salariilor care şi aşa sunt cele mai mici din Uniunea Europeană? Nu cred. Am cerut şi vom cere în continuare drepturile noastre, poate în cele din urmă cineva de acolo de sus ne va iubi şi ne va auzi.
Probleme învăţământului românesc nu sunt puţine dar noi, ca membrii de sindicat încă de la început, din 1990, devenim – odată cu trecerea anilor – din ce în ce mai încrezători şi mai convinşi că liderii noştri aleşi veghează la rezolvarea lor şi lucrătorii din învăţământ se vor bucura în continuare de rezultatele muncii sindicale.
Şi mai rămânem cu credinţa că „şcoala este un templu al cărui preoţi sunt profesorii”, iar „cea mai bună provizie pentru bătrâneţe este educaţia”. Sunt idei care ne dau puterea să supravieţuim.
Ovidiu MOVILEANU
Membru al Consiliului Judeţean al Sindicatului din Învăţământ Neamţ