Orice om apropiat cât de cât de poezie, recunoaşte cu uşurinţă cunoscutul vers eminescian pe care noi, într-o seară de iunie, cu gândul la Mihai Eminescu, l-am aşezat drept titlu al eseului de faţă.
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată este unul dintre versurile cu adânci semnificaţii, care lasă loc unor variate interpretări dintre care am selectat, drept pildă, doar câteva care se referă la zbaterea interioară a spiritului, la contopirea celor două extreme – durerea şi plăcerea încât Suferinţa devine dureros de dulce şi cupa morţii neîndurătoare este băută cu voluptate, cerând nepăsării triste liniştea supremă (Ion Rotaru) sau Ignorarea morţii într-o senină, veşnică tinereţe înseamnă unitatea originară (Zoe Dumitrescu Buşulenga) ori că aspiraţia morţii nu poate fi satisfăcută decât printr-o prealabilă experienţă a durerii, iar intensitatea durerii preliminare deţine pentru el (n.n. pentru eul liric) funcţiunea unei purificări de accidente străine, a unei restituiri integrale lui însuşi: pe mine mie redă-mă (Edgar Papu).
Pentru a înţelege mai clar cele afirmate de Eminescu, am simţit nevoia să pătrund mai adânc în ceea ce înseamnă pregătirea teologică a poetului, iar în sprijinul acestei cercetări aveam nevoie eu însumi, mai întâi, să clarific anumite aspecte legate de conştiinţa religioasă individuală.
Şi, cum orice întâmplare are rostul ei, un prieten îmi dăruieşte o carte scrisă de un trăitor autentic în credinţă ortodoxă, schiarhimandritul Ioachim Parr, duhovnic de origine rusă, slujitor al bisericii ortodoxe în America (SUA), care a avut parte de experienţe inedite, diferite de ceea ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi vieţuit pe pământul natal al mamei Rusia.
Cartea, apărută la Editura Egumeniţa din Galaţi, în anul 2015, se numeşte „Să nu preferi nimic Iubirii lui Hristos” şi este tradusă în limba română de Diana Guţu. Ea cuprinde o serie de conferinţe şi predici ale autorului menţionat, o continuare, în fapt, a altei lucrări „Convorbiri pe pământ rusesc”.
Prin intermediul acestor conferinţe, părintele Ioachim Parr împărtăşeşte ascultătorilor învăţături dobândite prin experienţa acumulată de el în peste 50 de ani de viaţă monahală. Din fericire, asemenea învăţături prind bine oricărui om trăitor în lume care caută să facă bine, să trăiască în iubire faţă de aproapele său şi să aibă sufletul împăcat că viaţa pământească nu a fost zadarnică.
Am citit cartea cu gândul la spusele lui Eminescu, încercând să fac conexiuni care să susţină o eventuală afirmaţie cu referire la versul amintit. În cartea sa, la pagina 404, părintele precizează că în Sfântul Munte Athos stă scris pe pereţi, în multe biserici, următoarele: Dacă nu vei muri înainte să mori, vei muri după ce vei muri, enunţ care predispune, cu siguranţă, la meditaţie orice pelerin aflat în trecere prin acele locuri.
În altă parte, acelaşi autor explică că moartea în viaţă nu este altceva decât golirea de „eul” (de egoismul care ne caracterizează, aproape întotdeauna) şi umplerea în acelaşi timp a sinelui cu prezenţa lui Dumnezeu, calea cea dreaptă fiind aceea a smereniei: Prin urmare, atunci când suntem smeriţi, suntem plini de Dumnezeu. Când suntem plini de Dumnezeu, suntem plini de dragoste. Iar atunci când suntem plini de dragoste, nu păcătuim, vrem să slujim şi toate păcatele şi viciile pleacă,” (p.163). Cu alte cuvinte nimicirea eului este aducătoare de viaţă, altfel, obsesia pentru noi înşine distruge pacea interioară. Aşadar, eul personal este o închisoare, iar iubirea de sine înseamnă moarte, înrobire, cătuşe.(p. 63). De altfel, se ştie, iubirea sinelui nu lasă loc iubirii aproapelui, pentru că orice exersare a iubirii, a dragostei începe cu iubirea celui de lângă tine. Fără iubire, existenţa noastră este lipsită de sens, suntem simpli consumatori de aer. (p. 129)
În contextul celor afirmate, Eminescu, care s-a smerit pe sine, prin operă şi prin felul de a trăi, nu prea a avut parte de iubirea venită din afara fiinţei sale. Într-o scrisoare către Veronica Micle, afirmă că este unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume. Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte în afară de tine. Şi poate că nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din zbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu n-am făcut nimic din toate acestea. Ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei. (…)
Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. (februarie – 1880)
Lucrurile sunt destul de complicate pentru a înţelege că „a omorâ” eul din viaţa ta nu înseamnă să dispari, ci este ceva cu totul diferit de moartea ca sfârşit al vieţii pământeşti. Este moartea care ne eliberează pentru a putea trăi, aici şi dincolo în veşnicie, aici unde ceasul umblă, loveşte şi dincolo unde vremea stă, vremuieşte.
Ceea ce mai avem de aflat întotdeauna va rămâne mai mult decât ceea ce am aflat deja. Este minunat!, afirmă părintele Ioachim Parr, lucru valabil şi în demersul nostru. Ştim însă că în nicio Evanghelie nu stă scris Iubeşte-te pe tine însuţi!. Hristos spune: IUBIŢI-VĂ SEMENII, IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI!, IUBIŢI-L PE DUMNEZEU! Mai ştim însă că Eminescu avea o solidă educaţie religioasă şi un cult deosebit al cărţilor sfinte. După cum spune Slavici, Eminescu, la douăzeci de ani, punea problema lui Dumnezeu în centrul interesului: Eu crescusem în biserică, iar el cunoştea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru, şi Buddha; şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate. (Opere IV, p. 317). Purta cu sine cărţi vechi, ceasloave, cronici care ocupau mare parte din spaţiul lăzilor cu care se deplasa de la o locuinţă la alta, după caz. Ele nu îi ofereau numai învăţătură spirituală, ci şi model de limbă românească, recunoscând, implicit, şi funcţia culturală a Bisericii Ortodoxe Române care pune în faţa poporului învăţăturile Spiritului în grai românesc, în limba de miere a neamului nostru.
Aşadar, în acest prim vers, Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, o înlănţuire de trei verbe, fiecare cu încărcătura lui simbolică, sugerată şi de timpurile verbale diferite, dar şi de un adverb de timp, cu durată neprecizată, poetul reliefează ideea că omul, în existenţa sa, are putinţa să moară spiritual (sufleteşte) de nenumărate ori şi să reînvie mai purificat uneori, înainte de a se pierde definitiv din această lume.
Detaşat de tot ceea ce este zbucium, iubire, mistuit, topit în flăcări, poetul îşi pune întrebarea dacă poate reînvia mai luminos, prin detaşare de zbuciumul existenţial, trecerea spre punctul final al vieţii pământeşti, cerând împăcare linişte: Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!
Eminescu meditează la soarta omului în genere. Că este vorba de o personalitate sau de ins anonim, de un om de acţiune ori un contemplativ, bogat sau sărac, doar faptele rămân să vorbească despre el şi curăţenia sa sufletească. Pomenim oamenii pentru neuitare, iar numele lui Eminescu trece peste nemărginirea timpului. Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere,/ Uşure ca o moarte şi greu ca o-nviere. (Valeriu Anania).
Roza Del Conte, profesoara care l-a făcut pe Eminescu cunoscut lumii, aplecându-se ani de-a rândul asupra studiului operei sale afirmă că Această exigenţă a divinului, care este o căutare de adevăruri şi valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale şi de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios. (Eminescu – O lume dăruită nouă, p.283).
Prof. Leonard ROTARU