Tăcerea pe scenă poate fi mai elocventă decât orice monolog. De multe ori, ea devine momentul în care spectatorul respiră alături de actor, unde se nasc emoţiile cele mai puternice şi răspunsurile artistice cele mai autentice. Dar ce înseamnă, de fapt, pentru un actor să tacă? Cum se construieşte acest gol plin de intensitate şi cum este trăit din interior?
Am stat de vorbă cu Mircea Postelnicu, actor la Teatrul Tineretului, despre puterea tăcerii, despre momentele în care absenţa cuvântului devine un instrument de expresie şi despre felul în care liniştea poate transforma atât momentul scenic, cât şi pe cei prezenţi în sală.
– Când vorbim despre actorie, atenţia spectatorului se îndreaptă aproape instinctiv către replici, către felul în care un actor „ţine minte” un text lung şi îl transmite cu vocea şi corpul său. Dar există o altă dimensiune, mai subtilă şi adesea ignorată: tăcerea. Ce se întâmplă în mintea unui actor când se tace pe scenă?
– Sunt mai multe feluri de tăceri. Dacă e vorba de o tăcere aflată în situaţie, în relaţia dintre tine şi ceilalţi parteneri, atunci este o tăcere constructivă, care se acumulează şi conduce către următorul punct, către următoarea etapă din scenă. Este un moment în care încerci să înţelegi mai bine, să simţi mai profund ce încearcă celălalt să-ţi transmită.
În acelaşi timp, există şi tăceri de panică – „ce zic, ce fac, unde trebuie să mă duc?” – momente în care încerci să te recalibrezi. Intrând puţin în profunzime, fie că e vorba de spectacol (chiar dacă mai rar), fie de repetiţii, există tăceri în care încerci să-ţi stimulezi partenerul, colegul de scenă. Să zicem că simţi că lucrurile merg într-o inerţie, fără să se întâmple mare lucru, doar se rostesc cuvintele şi atunci apare nevoia unei pauze, a unui respiro, care să ne reaşeze în momentul de adevăr. O pauză chiar poate să-l scoată şi pe celălalt din inerţia textului. Poate fi un moment de dezorientare în care se întâmplă ceva cu tine sau cu partenerul, iar tu încerci să te aduni, să te laşi, să te abandonezi în ceea ce se întâmplă, în ceea ce simţi.
– Cum influenţează pregătirea şi cunoaşterea diverselor aspecte ale vieţii modul în care se tace pe scenă şi cum se reflectă asta în adevărul artei interpretative?
– Consider că pregătirea constantă şi o înţelegere minimă a diverselor domenii ne îmbogăţesc ca actori. Această bază ne permite să aducem pe scenă adevărul şi talentul nostru. Practic, experienţa şi cunoştinţele noastre formează o complexitate interioară care se reflectă în fiecare scenă şi interacţiune cu ceilalţi actori, influenţând întreaga reprezentaţie.
– Crezi că tăcerea în arta actorului poate fi antrenată?
– La fel ca şi cuvântul, tăcerea este o unealtă pe care actorul o foloseşte conştient. Există momente pe care le construieşti împreună cu regizorul sau, uneori, le descoperi singur, în funcţie de experienţă, de trăirile şi gândurile tale. În astfel de momente, tăcerea capătă sens, transmite ceva. Pentru spectatori, ea devine un spaţiu de respiro – o pauză în care pot asimila tot ceea ce s-a spus şi s-a trăit până atunci, sau, dimpotrivă, o ocazie de a simţi alături de tine ceea ce se întâmplă în scenă, cu tine sau cu partenerul tău. Tot ceea ce ţine de actor nu se reduce doar la munca propriu-zisă din teatru, ci include şi o zonă mai profundă, legată de propria interioritate. Mi-a luat ceva timp să conştientizez aceste aspecte şi să învăţ cum să lucrez la ele. Am avut nevoie de exerciţiu, dar şi de ocazia potrivită pentru a mă ocupa de această latură – de relaţia mea cu mine însumi, dincolo de scenă. Am învăţat să lucrez la această parte a mea, să-mi observ mecanismele interioare, reacţiile şi să înţeleg cum se reflectă ele în felul în care joc.
– Această aptitudine a tăcerii poate să devină parte din psihologia actorului? Iar profunzimea interioară pe care actorul o dobândeşte de-a lungul carierei, contribuie, în opinia ta, la forţa expresivă a tăcerii?
– Introspecţia mi-a arătat clar cât de mult mă influenţează toate aceste lucruri pe scenă: unele mă eliberau, altele mă blocau. Nu era vorba doar de probleme personale, ci de felul în care bagajul emoţional intervenea în munca mea. De exemplu, legat de plâns – eu am crescut într-un mediu în care, atunci când plângeam, eram adesea ironizat, mai ales de către bunica mea. Iar asta m-a făcut, fără să-mi dau seama, să blochez mult timp acestă faţetă a mea. Cred că, de-a lungul timpului, mi s-a format un fel de blocaj legat de plâns. Ideea de a plânge şi de a fi văzut plângând mi se părea inacceptabilă. Şi, inevitabil, acest lucru se reflecta şi în lucru – încă din facultate. De multe ori, la lecturi sau repetiţii, simţeam că ar fi un moment care ar cere o descărcare emoţională, dar imediat intervenea o frână interioară. Îmi găseam tot felul de justificări, de raţionalizări, doar ca să evit acea stare care, în realitate, mă speria. Abia mai târziu am înţeles cât de important e să lucrez la asta, ca să pot fi liber, autentic şi pe scenă.
Tocmai de aceea cred că partea psihologică a actorului e esenţială. Lucrul cu tine însuţi, conştientizarea acestor mecanisme, nu doar că te eliberează, dar te şi îmbogăţeşte artistic. Pe scenă, adevărul vine dintr-un echilibru interior: dacă nu eşti autentic cu tine, e foarte greu să fii autentic în faţa publicului. Sigur, pentru unii poate e mai simplu, dar pentru mine, drumul acesta spre sinceritate a trecut prin multă muncă interioară. Iar tăcerea conştientizată devine una dintre cele mai puternice forme de expresie.
– Cât e tăcerea personajului, cât e tăcerea actorului?
– Este valabil şi când ai un monolog sau eşti singur pe scenă. Totuşi, când ai o scenă cu un partener sau mai mulţi parteneri, atunci când taci, altcineva vorbeşte de cele mai multe ori. Aceasta înseamnă că tăcerea ta nu este pasivă, ca şi cum ai sta pur şi simplu lângă cineva care vorbeşte; tu stai şi încasezi, asculţi activ. Eşti participant.
Înainte să ajung la teatru, făceam workshop-uri prin corporaţii, legate de jocuri, exerciţii. Iniţial, când m-am oferit, mă gândeam ce să fac, astfel încât activităţile să aibă sens. Le plăcea foarte mult conceptul de ascultare activă. Am studiat atent ce înseamnă ascultarea activă şi am corelat-o cu teatrul şi cu ceea ce înseamnă a fi spectator. Este vorba despre faptul că totul este asumat: te duci şi îţi cumperi un bilet, îţi laşi haina, te aşezi confortabil, lumina se stinge în sală şi atenţia nu mai este pe tine, ci se mută pe scenă, unde lumina se aprinde şi se desfăşoară acţiunea.
Asta face şi actorul în scenă: ascultă, încasează şi îşi construieşte răspunsul.
Toate se întâmplă în tăcere.
Adina SUCIU GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ