Am abordat acest subiect pornind de la următoarele aspecte: insuficienta pregătire psihopedagogică şi metodică în cadrul formării iniţiale a viitoarelor cadre didactice, precum şi faptul că unele instituţii de formare profesională din domeniu s-au transformat într-un fel de SRL-uri, în care nu se mai pune accentul pe ceea ce înseamnă formarea şi dezvoltarea în carieră a cadrelor didactice din sistemul de învăţământ preuniversitar.
Plecând de la etimologia termenului mentor, acela de călăuzitor, educator, consilier, sfătuitor, îndrumător, putem defini activitatea de mentorat drept un proces de îndrumare şi sprijin, bazat pe încredere, unde o persoană experimentată (mentorul) transmite cunoştinţe, sfaturi şi experienţă unor persoane cu mai puţină experienţă, pentru a le ajuta să-şi dezvolte competenţele profesionale şi să-şi realizeze potenţialul în domeniu. Pentru toate acestea, mentorul trebuie să posede mai multe calităţi profesionale şi morale, să reprezinte un adevărat model pentru ceilalţi.
Activitatea de mentorat în domeniul educaţional reprezintă o provocare pentru toate sistemele educaţionale, fiind o necesitate în vederea optimizării continue a activităţii instructiv-educative, motiv pentru care este analizată în relaţia cu formarea şi dezvoltarea profesională.
Într-un asemnea context, fireşte, ne întrebăm care ar trebui să fie rolul real al mentorului şi al activităţii de mentorat pentru cadrele didactice debutante şi nu numai.
Analizând Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023 cu modificările şi completările ulterioare, termenul de mentor apare de 39 de ori, în diverse contexte, dintre care mi-au atras atenţia: la art. 160 (1) se menţionează funcţia de mentor; art. 165 (1) h) mentor de dezvoltare profesională; art. 171 (1) Practica pedagogică, numită şi stagiatura didactică, este parte a masteratului didactic şi constă în desfăşurarea de activităţi didactice în unităţi de învăţământ de aplicaţie şi în alte categorii de instituţii şi organizaţii, sub îndrumarea unui profesor mentor, în colaborare cu tutorele de practică din instituţia de învăţământ superior; la art. 172 (1) întâlnim expresia mentorat didactic, iar la al. (2) se precizează că Se înfiinţează Corpul de mentorat şi licenţiere în cariera didactică …; art. 186 (3) mentor pentru formarea continuă a cadrelor didactice; art. 194 (6) vine cu menţiunea mentor pentru management educaţional care să consilieze directorii şi directorii adjuncţi aflaţi la primul mandat; etc.
După cum observăm, în plan normativ şi strategic, mentoratul este conceput ca o relaţie formativă complexă, bazată pe colaborare, reflecţie pedagogică şi transfer de bune practici, având drept scop facilitarea integrării profesionale şi consolidarea identităţii didactice. Cu toate acestea, între acest deziderat instituţional şi realitatea practicilor din învăţământul preuniversitar se manifestă adesea un decalaj semnificativ.
Chiar dacă în discursul educaţional contemporan, mentoratul este frecvent invocat ca mecanism fundamental pentru susţinerea dezvoltării profesionale a cadrelor didactice debutante şi pentru creşterea calităţii actului educaţional, în realitate, în sistemul de învăţământ preuniversitar, mentoratul este adesea redus la o activitate formală, circumscrisă unor cerinţe administrative sau procedurale. Lipsa timpului instituţional alocat, supraîncărcarea cadrelor didactice cu sarcini birocratice, insuficienta formare a mentorilor şi recunoaşterea limitată a rolului acestora în evaluarea profesională conduc frecvent la practici de mentorat fragmentare şi inegale. În multe contexte şcolare, relaţia mentor-debutant se concentrează preponderent pe conformarea la cerinţe curriculare şi administrative, în detrimentul dimensiunii reflexive şi formative a activităţii de mentorat.
Putem afirma că mentoratul reprezintă acel proces al devenirii în care se edifică o relaţie reciprocă, axată pe relaţionare şi dezvoltare, concentrându-se pe oferirea suportului emoţional şi profesional dintre cadrul didactic mentor şi cadrul didactic debutant.
În activitatea sa, mentorul oferă suport continuu, încredere şi ajutor profesorului debutant. Din perspectivă socio-umană, mentorul devine persoana care încurajează, consiliază în vederea avansării în carieră a discipolului, iar din perspectiva profesională, are un rol extrem de important în explicarea, coordonarea şi modelarea tipurilor de comportament, precum şi a transferului rapid de cunoştinţe. Pentru ca toate acestea să aibă impactul dorit, este nevoie de un proces continuu al dezvoltării profesionale a profesorului mentor. Pluralitatea şi responsabilitatea rolului de mentor produc interes sporit pentru îndeplinirea acestuia la cele mai înalte standarde profesionale. Putem observa că relaţia socio-profesională dintre mentor şi persoana mentorată trebuie să fie bazată pe o legătură de încredere reciprocă.
Datorită faptului că, mentorul este un coleg cu un grad relevant de experienţă didactică care conduce şi coordonează creşterea şi dezvoltarea profesională a cadrului didactic începător prin activităţi de mentorat, pot fi identificate mai multe tipuri de sprijin privind îndrumarea profesională: sprijin infоrmаţiоnаl (сеlе mаi nоi сunоştinţе, ассеsibilе), sprijin instrumental (сristаlizаrea dерrindеrii dе а învăţа, dе а sеlесtа mаtеriаlele, dе а disсеrnе аsuрrа informaţiilor), sprijin evaluativ (feedback de esenţă prin саrе să арrесiеzе саlitаtеа şi саntitаtеа рrеstаţiеi debutantului), sprijin emoţional (susţinere şi înţеlеgеrе). Este necesar ca profesorul începător să distingă diferenţa dintre abilitate, dерrindеrе şi соmреtеnţă, аstfеl va cunoaşte cum să instrumеntеzе оriсе informaţie şi cum să construiască demersurile didactice pentru orice tip de lecţie/activitate.
În contextul celor prezentate, trebuie să avem în vedere eficienţa activităţii de mentorat. Aceasta este determinată de pasiunea profesorului mentor şi implicarea acestuia, astfel încât influenţa pe care o exercită asupra stagiarului să dea rezultate concrete. Activităţile de mentorat se axează, în primul rând, pe compatibilitatea dintre mentor şi persoana mentorată, din punct de vedere profesional şi personal, este esenţială. Nu se poate neglija concordanţa intereselor acestora de a colabora, acesta fiind catalizatorul unui mediu sigur, bazat pe încredere, în care ambele părţi îşi pot manifesta autenticitatea în mod productiv. Un mentor posedă competenţe sociale şi relaţionale rafinate cu ajutorul cărora poate asista metodic dezvoltarea profesională a cadrului stagiar. Mentorul ştie să asculte şi să înţeleagă dincolo de mesajul verbal pe care îl receptează. Are disponibilitatea de a se adapta diverselor nevoi ale stagiarului, evaluează progresul, stimulează şi oferă feedback constructiv persoanei cu care lucrează. Chiar dacă adoptă un rol de formator, este deschis să preia din volumul experienţelor altor generaţii, este flexibil, adaptabil, orientat spre maximizarea potenţialului persoanei mentorate, pe care o ghidează în afara zonei de confort, prezentându-i noi perspective.
Consilierea directorilor şi a directorilor adjuncţi care se află la primul mandat de către mentorii pentru management educaţional, precum şi schimbul de bune practici sunt extrem de importante pentru întreaga activitate managerială actuală din unităţile de ânvăţământ.
Sintetizând cele prezentate până aici despre activitatea de mentorat în procesul dezvoltării profesionale a discipolilor, putem afirma că aceasta constă în aplicarea eficientă a tehnicilor de comunicare, consiliere, dezvoltarea capacităţii de relaţionare cu cel mentorant şi colegii, însuşirea cunoştinţelor de psihologie individuală şi de grup, extinderea capacităţii de lucru în echipă, de aplicare a strategiilor privind managementul timpului, de soluţionare a conflictelor etc.
Având în vedere rolurile şi relaţiile socio-profesionale dintre cele două cadre didactice, putem concluziona că avantajele unei astfel de experienţe sunt numeroase atât pentru mentor cât şi pentru stagiar. Mentorul are oportunitatea de a forma potenţiali angajaţi/colegi, contribuie la emanciparea profesională şi personală a studenţilor/ debutanţilor, poate înţelege mai bine resursele pieţei muncii. Totodată, colaborează cu mediul universitar, exersându-şi şi dezvoltându-şi abilităţile de transfer al cunoştinţelor spre debutanţii din domeniu. Cadrul didactic mentorat îşi dezvoltă elemente legate de etica profesională şi morală, se familiarizează cu mediul de lucru specific domeniului de specialitate, dobândeşte perspective asupra anumitor nişe de lucru de la un nivel superior. Are acces la un networking profesional de calitate şi îşi dezvoltă abilităţi sociale, cunoscându-se mai bine pe sine.
În concluzie, activitatea de mentorat din învăţământul preuniversitar românesc actual se situează, în practică, la intersecţia dintre un ideal pedagogic generos şi constrângeri instituţionale persistente. Deşi recunoscut la nivel discursiv ca instrument esenţial al dezvoltării profesionale şi al creşterii calităţii educaţiei, mentoratul rămâne adesea insuficient valorificat, fragmentar implementat şi redus la o funcţie formal-administrativă. Această discrepanţă afectează atât parcursul profesional al cadrelor didactice debutante, cât şi capacitatea sistemului educaţional de a susţine o cultură autentică a învăţării şi reflecţiei pedagogice.
Depăşirea acestui decalaj presupune asumarea mentoratului ca responsabilitate instituţională reală, nu doar ca deziderat normativ, prin investiţie în formarea mentorilor, recunoaşterea explicită a rolului acestora şi integrarea mentoratului în politicile de dezvoltare profesională continuă. Numai printr-o astfel de abordare sistemică mentoratul poate deveni un adevărat vector al schimbării educaţionale, contribuind efectiv la profesionalizarea carierei didactice şi la consolidarea calităţii actului educaţional în învăţământul preuniversitar românesc.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA
(Extras din prezentarea Activitatea de mentorat între deziderat şi realitate, prezentată în cadrul Simpozionului Regional Mentorat şi calitate – premisa performanţei în educaţie, organizat de CCD Neamţ, ianuarie 2026).