Anul 1946 adusese pentru români, dincolo de tragediile proaspete pricinuite de război, de ocupaţia şi de jaful sovietic, o nouă nenorocire: era al doilea an de cumplită secetă şi nemţenii, ca aproape toţi moldovenii, mureau de foame în adevăratul sens al expresiei. Îşi vindeau pe nimic pământul, animalele puţine, rămase după rechiziţiile ruseşti, până şi zestrea fetelor şi ţoalele din case, pe un căuş de mălai pentru mămăligă. Cei care aveau economii băneşti aglomerau trenurile către Transilvania, de unde, pe sume exorbitante, reveneau cu câte o desagă de grâu. Nemţenii erau săraci şi atunci ca şi acum şi îşi ţineau zilele cu mămăligă amestecată cu tărâţe, vândute scump de morarii hapsâni, cu borş de troscot, ucigător, şi chiar cu frunze de mesteacăn sau cu scoarţă de copac.
Pe acest fundal sinistru, Partidul Comunist, care îşi aliase facţiuni trădătoare din PNŢ şi PNL şi crease în adaos o droaie de partide satelit, se pregătea să câştige prin fraudă primele alegeri de după război. Preparativele, după modele sovietice, începuseră din vară. Dar noiembrie trebuia să fie vârful campanie de minţire şi de intimidare a ţărănimii, populaţie covârşitoare ca număr de alegători în judeţul Neamţ. În oraşe, grupuri de agitatori, mai ales tineri foarte agresivi, recrutaţi din periferii, semănau în centrul oraşului o adevărată teroare. Pe ei poliţia şi Serviciul de Siguranţă a Statului nu-i atingea măcar cu o floare. În schimb, erau cu ochii pe elevi şi studenţi, singurii şi permanenţii „turbulenţii” anticomunişti. E de notorietate că tinerimea şcolară şi universitară era pe atunci monarhistă, datorită, mai ales, educaţiei în acest sens, primită în familii şi în şcoală.
Încă din primele zile ale lunii noiembrie, directorul liceului „Petru Rareş”, eminentul profesor de istorie Aurel Rotundu, ne adunase în careul şcolii şi ne ceruse stăruitor să nu intrăm în conflict cu agitatorii, spre a evita urmările grave. Tot atunci, ne explicase în ce fel vom sărbători Ziua Regelui, 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
Şi sărbătoarea amintită s-a desfăşurat în ordine. Fanfara regimentului a cântat Imnul Regal şi marşuri patriotice, au defilat soldaţii din garnizoană, mulţimea de pe margine striga sacadat „Regele şi Armata”; apoi am venit noi, şcolarii, cu fanfara liceului nostru în frunte şi cu steaguri tricolore în mâini, cu inimile strânse de teama unui atac violent al „Tineretului Progresist”, cum fusese cel din ajun.
Ajunul, adică 7 noiembrie 1946, marea sărbătoare a comuniştilor din toată lumea, aniversarea revoluţiei bolşevice. Era într-o zi de joi şi clasa noastră avusese la ultima oră educaţia fizică. Am făcut-o ca de obicei cât ne-a fost dascăl domnul Gheorghiu, pe toloaca din faţa sălii de gimnastică, ameţind o minge răpciugoasă de fotbal. Auzeam un vacarm puternic venit dinspre grădina publică existentă atunci în centrul oraşului, dar nu aveam habar ce se întâmplă. Probabil că nici nu ne interesa prea mult, fiind deja obişnuiţi cu mitingurile gălăgioase ale comuniştilor locali, conduşi atunci de liderii lor: Căciuleanu, Zargiu şi Onţanu (tatăl sau bunicul unui primar actual din Bucureşti), dar şi de „Tineretul progresist”, comunişti deghizaţi sub nume de împrumut, în frunte cu o fostă deţinută în temniţa pentru femei de le Mislea, comunistă, tânără şi ea. (Aveam s-o reîntâlnesc în anii studenţiei mele, în alt moment dramatic, pe vremea epurărilor studenţeşti din 1952-53.)
La ieşirea din curtea liceului, prin poarta de apus, acum dispărută, care ne slobozea către strada Ştefan cel Mare prin faţa Liceului Industrial de Fete (clădirea Blancfort), am băgat de seamă că în stradă, pe ambele direcţii către oraş, vegheau soldaţi. Doi sublocotenenţi ne îndreptau către spaţiul larg, prunduit, dintre biserica Sfântul Ion şi Şcoala Primară (acum Muzeu de Artă). Acolo, noi, cei din cursul inferior, ne-am fofilat printre „domnii elevi” (dintre care unii aveau să intre curând în puşcăriile vremii) şi am ieşit la balustrada de beton existentă şi astăzi în spatele Teatrului Tineretului. Eram câteva sute, cei mai mulţi îmbrăcaţi în uniforme şi cu şepcile pe cap. Un ofiţer înalt, încălţat cu cizme de cavalerist, ne striga: „Nu vă fie teamă! Vă oprim aici până se termină adunarea, ca să nu vă încăieraţi cu ucenicii de la şcoala profesională!”
Da, era o asemenea şcoală, în faţa gării, acolo unde acum se află un restaurant cu nume pompos. Cu ucenicii, elevii acelei şcoli, aveam deseori ciocniri, dar nu politice, ci pricinuite de dominarea teritorială a cartierelor în serile de sărbătoare. Acum însă era groasă rău! Centrul era plin-ochi şi clocotea. Dispăruseră taxiurile şi birjele. Spaţiul dintre actualul „TT” şi cinematograful „Regal”, în locul căruia s-a construit prin anii 60 primul bloc cu zece etaje, da la începutul străzii Alexandru cel Bun şi până dincolo de grădina publică, se vedea acoperit de mulţime. Lozincile lor, fără Rege, Patrie, Armată şi Neam, erau în schimb pline de „Stalin şi poporul rus libertatea ne-au adus!” şi „Votaţi soarele!” (Semnul lor electoral. Iar liceenii scriau noaptea, cu litere mari, de tipar, pe manifestele comuniştilor, cu cretă forestieră, cam aşa: „Votaţi soarele că v-a ars ogoarele!”).
La un moment dat, pe balconul ce ornamenta intrarea la cinematograful „Regal”, a apărut un tânăr cu chică de irlandez, înalt, îmbrăcat doar cu o cămaşă descheiată la piept, având de sub nodul lui Adam şi până spre ombilic o dâră ce părea a fi de sânge. Linişte în piaţă. Şi l-am auzit strigând de acolo: „Au vrut să mă omoare bandiţii! Dar le-am arătat noi lor. Să ne ţină minte!” Apoi au început se zboare pe ferestrele de la etaj, din sediul clubului „Tinerimea”, scaune, mese, cutii de şah şi alte multe obiecte de mobilier. Flăcăii devastau admirabil sediul bandiţilor burghezi. Iar mai târziu s-a aflat că printre cei câţiva „bandiţi” scăpaţi nevătămaţi din faţa „progresiştilor” de către un fochist al cinematografului „Regal”, în camera cazanelor de încălzire a imobilului, se aflau: eminentul profesor Victor Savin, divinizat de noi, elevii săi de la „Rareş”, şi binecunoscutul avocat Ioan Timofte.
Ţinuţi la distanţă de soldaţii echipaţi ca de război, elevii din clasele mari, deşi fremătau, nu au putut coborâ în centru decât după ce mitingul comunist s-a încheiat. Noi, cei din clasele mici, flămânzi şi speriaţi, primisem o lecţie despre dictatura proletariatului. Din fericire, cum nu avea să se întâmple mai târziu, doar de la distanţă.
După cincizeci de ani, l-am întrebat pe fostul „progresist” de la „Regal”, trecut prin funcţii înalte de partid, ieşit la pensie şi stabilit în oraşul tinereţii sale, cum fusese de fapt lupta lui sângeroasă cu „bandiţii burgheji” de la „Tinerimea”. Nu era prost omul! (Dumnezeu să-i ierte păcatele, fiindcă a murit de multişor!). Reproduc răspunsul său. Sincer sau nu, asta nu o pot şti, a spus, cu voce tremurată şi cu ochii în pământ: „Mi-e ruşine de ce am făcut o viaţă întreagă…”
Târziu, foarte târziu!
Mihai Emilian MANCAŞ
Noiembrie 2013, Nevers