În paginile dedicate teatrului, Victor Parhon se remarcă printr-o analiză atentă a spectacolului, prin fineţea cu care surprinde dinamica scenică şi prin felul cumpănit în care îşi formulează observaţiile. El notează cu grijă, urmăreşte raporturile interne ale montării şi se opreşte acolo unde se decide, în fond, valoarea scenică: în relaţia dintre piesa de teatru, viziunea regizorală şi jocul actoricesc. De aceea, paginile sale rămân convingătoare şi astăzi datorită capacităţii de a surprinde diferenţele dintre intenţia artistică şi rezultatul scenic. I se potriveşte foarte bine reflecţia regizorului Andrei Şerban: „O critică ar trebui să fie o scrisoare adresată unei iubite, cu dragoste, chiar când observaţiile dor şi ustură.” În cazul lui Victor Parhon, această formulă surprinde foarte bine o anumită raportare la teatru, în care critica se împleteşte firesc cu ataşamentul faţă de arta scenică. Cronicile sale citesc spectacolul din interior, cu răbdare, cu mare atenţie şi cu un simţ limpede al măsurii.
Născut la Iaşi, într-o familie cu preocupări intelectuale, Victor Parhon (1943-2000) s-a format într-un mediu care i-a favorizat accesul la cultură şi la studiu. Tatăl său a fost medic chirurg ginecolog, ulterior profesor universitar şi membru al Academiei de Ştiinţe, iar mama sa, profesoară. A urmat liceul „Carol I” din Craiova, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1965, avându-l ca îndrumător pe Nicolae Manolescu. A debutat în 1966 ca redactor la revista Ramuri, apoi a lucrat, între 1968 şi 1970, la Televiziunea Română, unde a realizat emisiuni de critică teatrală. Între 1970 şi 1985 a fost secretar literar şi coordonator al sectorului de teatru în cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice. Din 1985 a activat ca redactor la revista Teatrul, iar după 1990 şi-a continuat activitatea publicistică în paginile revistei Teatrul azi şi s-a implicat în proiecte culturale, editoriale şi instituţionale dedicate valorificării patrimoniului românesc.
Victor Parhon scrie despre teatru dintr-o apropiere reală de lumea spectacolului. Cronicile dedicate Teatrului Tineretului au o valoare aparte, fiindcă surprind tocmai această implicare subtilă şi nepărtinitoare. Astfel, prezenţa lui Victor Parhon în apropierea scenei pietrene este semnificativă. El caută să înţeleagă mecanismul unei montări, felul în care aceasta este susţinută de sens sau, dimpotrivă, alunecă spre artificialitate. Cele trei cronici dedicate unor spectacole montate aici alcătuiesc, împreună, o secvenţă critică relevantă pentru a înţelege felul în care activitatea acestei scene era urmărită de un comentator capabil să distingă între idee, realizare şi valoare.
Un prim exemplu îl oferă cronica dedicată celor două texte de Matei Vişniec montate la Teatrul Tineretului în 1991: Trei zile cu Maddox şi Ultimul Godot. Ceea ce impresionează în evaluarea comparativă a celor două spectacole este felul în care cronicarul surprinde diferenţele de consistenţă dintre ele. În Trei zile cu Maddox, el observă o apropiere vizibilă de universul absurd beckettian, piesa dezvoltându-se într-o formulă teatrală deja recognoscibilă. Textul este receptat ca un exerciţiu dramaturgic aşezat într-o tradiţie deja consacrată, iar construcţia personajelor şi a situaţiilor scenice urmează această direcţie. Prin contrast, Ultimul Godot îi apare ca o realizare mai bine susţinută, atât în plan dramaturgic, cât şi scenic. Victor Parhon vede aici o trimitere mai discretă către Samuel Beckett şi o reflecţie matură asupra teatrului însuşi, asupra autorului şi a condiţiei personajului dramatic.
O altă direcţie de interes în lectura sa critică este oferită de cronica dedicată montării spectacolului O scrisoare pierdută, în regia lui Nicolae Scarlat. În acest caz, Victor Parhon abordează o problemă care atinge una dintre dificultăţile persistente ale scenei moderne: raportarea la textul clasic şi tentaţia actualizării lui. El recunoaşte posibilitatea şi legitimitatea actualizării scenice atunci când aceasta izvorăşte firesc din structura textului şi îi dezvoltă semnificaţiile fără a le altera. Din această cronică se desprinde însă şi o idee de mare importanţă: Ion Luca Caragiale nu are nevoie de suprapuneri demonstrative pentru a fi actual, deoarece actualitatea sa se află deja înscrisă în substanţa textului, în elaborarea tipologiilor şi în mecanismele de putere pe care dramaturgul le surprinde cu remarcabilă claritate.
Cea de-a treia cronică, dedicată spectacolului Antigona, în regia lui Mihai Măniuţiu, relevă poate cel mai limpede disponibilitatea lui Victor Parhon pentru întâlnirea cu teatrul de mare încărcătură simbolică. În faţa acestui spectacol, tonul său critic capătă o altă gravitate, semn că montarea îl provoacă la un nivel mai adânc decât simpla evaluare de repertoriu. Antigona este, pentru el, o experienţă scenică intensă, în care tragedia antică este adusă aproape de neliniştile şi frământările omului contemporan. El acordă atenţie şi elementelor concrete ale spectacolului – scenografia, costumele, prezenţa actorilor – remarcând în mod deosebit interpretarea Oanei Ştefănescu, valorizată pentru gravitatea şi maturitatea jocului său.
Privite împreună, aceste trei cronici conturează limpede profilul critic al lui Victor Parhon. Scrisul său are o reală capacitate de diferenţiere. El caută să surprindă mecanismele interne ale spectacolului şi relaţiile dintre elementele sale constitutive. Ideile îşi capătă claritate înainte de a fi transformate în discurs critic. În cazul Teatrului Tineretului, cronicile sale păstrează urmele unei întâlniri autentice cu scena, cu spectacolele şi cu artiştii unui teatru aflat într-o etapă de afirmare şi transformare.
În 1986, Victor Parhon a fost distins cu Premiul pentru critică al ATM, iar în 1987 a devenit membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.
Adina Suciu GIURESCU,
doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului