– Sunteţi unul dintre cei 70 de meşteri populari care au răspuns „prezent” la Festivalul de Artă Populară „Lada cu zestre”, ediţia 2026. De unde anume veniţi?
– M-am născut în localitatea Sănduleni din judeţul Bacău şi, deşi acum locuiesc în Bacău, deoarece necesităţile familiei o impun, nu am pierdut legătura cu satul natal. Acolo am părinţii, acolo este o parte din atelierul meu şi, în plus, îmi place să fiu aproape de natură şi de mediul rural. Cu toate acestea, sunt angajat în Bacău, la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.
– Ce vă motivează să participaţi la acest festival?
– Cred că sunt deja 10 ani de când vin la acest târg. Vânzarea produselor nu mai reprezintă argumentul principal de participare. Pentru mine este aproape de casă, dar este şi o manifestare de suflet, foarte bine organizată. Condiţiile pentru meşteri sunt la un nivel foarte înalt, este o ocazie excelentă de socializare şi schimb de experienţă cu mulţi colegi de breaslă, la care se adaugă numeroase alte evenimente cu teme etnologice şi etnografice.
– Care este, de fapt, meşteşugul dumneavoastră?
– Mă ocup cu confecţionarea costumelor populare, atât pe partea de ţesut, cât mai ales pe cea de brodat. M-am specializat pe bundiţe, iar asta dintr-un motiv interesant: după primele exemplare vândute, au început să curgă comenzile şi a trebuit să fac faţă cererii. Am mobilizat-o întâi pe mama, apoi pe sora mea, lucrând iniţial într-o afacere de familie în care am împărtăşit toate secretele meseriei, pe care le aflasem mai ales „pe furate”.
Ştiţi doar că bărbaţii nu prea au asemenea îndeletniciri, iar eu am fost nevoit, până am deprins meşteşugul, să lucrez mai mult pe ascuns. Am şi stricat mult material, am învăţat şi singur, m-am folosit şi de mass-media, am cercetat cataloage şi muzee, iar uşor-uşor am învăţat.
De fapt, totul a pornit de la faptul că voiam şi eu să am o bundiţă. Mi-am făcut-o singur. Apoi s-a găsit cineva care să mi-o cumpere pe a doua. Clienţii vor însă să achiziţioneze totul din acelaşi loc. Astfel, m-au obligat să învăţ să fac cămăşi şi catrinţe. Din acest motiv, am fost nevoit să mai angajez persoane. Dar eu croiesc, eu scot modelele, aleg culorile şi brodez.
Aş putea spune că am făcut o muncă de cercetare. Judeţul Bacău, fiind mai la răscruce de drumuri, a suferit de o anumită pierdere a costumului popular. Excepţie face comunitatea de ceangăi, care este mai conservatoare. Situaţia este diferită de alte zone ale ţării, unde portul naţional s-a păstrat mult mai bine.
– Aţi ajuns şi în străinătate cu bundiţa?
– Au fost perioade frumoase. Ieşeam o dată sau de două ori pe an cu expoziţii în străinătate. Am mers la Bruxelles, la Comisia Europeană. Totuşi, cel mai frumos târg a fost cel de două săptămâni din Ierusalim. Ungaria, Spania, Bulgaria, Cipru – sunt alte destinaţii unde am avut târguri.
În ultima vreme însă, parcă nu mai sunt fonduri pentru aşa ceva. Intervin şi motive comerciale. Au apărut, de exemplu, târguri cu chinezării organizate chiar de anumiţi români.
– Copiii dumneavoastră poartă bundiţă?
– Desigur, şi sunt foarte mândri s-o facă. O îmbracă în special la ocazii speciale, cum ar fi Ziua Naţională a României. Îmi povestesc cum lumea îi apreciază pentru autenticitate. Trăim timpuri în care am ajuns să purtăm ii chinezeşti. Acest fapt ne duce aşa, într-un derizoriu şi într-o mare simplificare.
– Cum vedeţi viitorul bundiţei?
– Încă de acum circa 10 ani mi se pare că s-a intrat într-o etapă de banalizare. Încercăm să reînviem foarte multe lucruri, dar se merge pe repede înainte. Ca un exemplu, acum vreo 15 ani eram la un târg de meşteri. Doamnele erau foarte entuziasmate de ideea iei, voiau s-o promovăm mult. Mie nu mi-a plăcut. Sunt de părere că fenomenele trebuie lăsate să crească natural, firesc, nu forţat. Lumea trebuie să apuce să le digere cum trebuie.
Am dus-o şi la UNESCO şi am ajuns la fenomenul de astăzi. Din 10 oameni, 8 poartă ii chinezeşti. Fiind produse ieftine şi banale, ele nu pot impune nimic. Dacă până acum 5-6 ani bundiţa era ferită de pericol, cererea uriaşă din ultima vreme o expune şi pe ea. Eu consider că un lucru la care lucrezi mult şi este scump, acela este cu adevărat valoros.
În trecut, la târguri, oamenii se uitau la costumele populare ca la icoane. Acum se uită cu un ochi superficial. Mai mult, mă sună sau îmi dau mesaje pe WhatsApp sau Facebook doar ca să mă întrebe direct de preţ. Este o viteză fantastică în oameni. Oricât aş vrea să fiu de optimist, nu văd cu ochi buni ce se întâmplă. Mai ales că a apărut maşinăria care brodează mecanizat. Nu sunt neapărat împotriva acestui lucru, dar îi scade foarte mult valoarea.
– Observ că aveţi preocupări intense şi o gândire foarte profundă în domeniul dumneavoastră de activitate…
– Este pasiunea mea de o viaţă. În plus, sunt şi absolventul unui master de Etnologie, antropologie culturală şi folclor. Eu am înţeles că moda s-a dat întotdeauna de sus în jos. Ţăranca româncă a stat mereu cu ochii pe boieroaică, pe preoteasă, pe lumea bună. Costumul popular reflectă exact această realitate.
Invers s-a produs în perioada regalităţii. Regii au căutat să găsească ceva reprezentativ în acest popor şi au glorificat costumul popular. Primele ateliere apar pe timpul reginei Elisabeta. Ea s-a dus în Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, unde lumea era mai înstărită.
Regina Maria, având o personalitate mai puternică, a promovat şi mai mult costumul la curţile europene. Ea i-a dat însă o notă în plus de eleganţă. L-a alungit, i-a amplificat croiul, a luat simbolurile cele mai frumoase şi a adăugat firul metalic, mătasea şi paietele.
A consemnat Gianina BURUIANĂ