Pseudonim al lui Mihail Dumitrescu, romancierul Mihail Drumeş s-a născut în Macedonia, la Ohrid, la 26 noiembrie 1901. Familia i-a oferit tot ce a putut din veniturile modeste aduse de tatăl său, un meseriaş apreciat. Prima copilărie şi-o petrece în orăşelul natal; în scurtă vreme, familia se stabileşte în România.
Elev la liceul din Balş, pe la 14-15 ani, împreună cu o mână de colegi inimoşi, scoate revista şcolară „Licăriri”; în paginile revistei, sub pseudonim (Mihai V. Demetrescu), va publica versuri şi proză (nuvele, povestiri).
După război, continuă studiile liceale la Craiova şi începe cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere la Bucureşti, pe care le absolvă în 1928. Încă din anii de şcoală, la Bucureşti, scrie articole despre teatru şi pagini de proză pe care le publică în „Ştirea”, „Flamura” şi „Rampa”, reviste care apăreau în acea vreme. Se angajează funcţionar în Ministerul Învăţământului şi, timp de peste un deceniu, continuă să publice în paginile revistelor „Dimineaţa”, şi „Universul literar”. Titu Maiorescu adusese revista „Convorbiri literare” de la Iaşi la Bucureşti; în paginile acesteia, Drumeş va publica mai mult de 10 ani.
Aşadar, colaborarea la revistele (unele dintre ele efemere) vremii caracterizează anii de până la debutul editorial, care se petrece în 1927, cu volumul de proză scurtă „Capcana”, care este remarcat pentru calitatea descrierii unor procese psihice.
Urmează, în 1930, romanul „Sfântul Părere”, retipărit în 1942 cu titlul „Cazul Magheru”; în 1972, apare o variantă amplă şi mult modificată. De fapt, opera este o abordare inedită a devenirii unei personalităţi umane deosebite prin „povestirea” unor episoade biografice în aparenţă disparate. Eroul, un medic, traversează o experienţă absolut nouă şi oarecum ciudată, care îl susţine în revelarea unei puteri terapeutice uimitoare.
În 1936 apare romanul „Invitaţie la vals”, care îl propulsează în rândurile prozatorilor de prim rang. Romanul cunoaşte ediţii succesive, este căutat, citit cu aviditate, cu plăcere chiar. O poveste de dragoste care sfârşeşte trist. Este, credem noi, un roman al orgoliilor şi al pasiunilor contradictorii, în care personajele, din prea multă dragoste, ajung să se distrugă reciproc. Autorul ştie să capteze atenţia cititorilor, însă, construcţia romanescă rămâne la un nivel mediu, în limitele unui orizont neconvingător creionat, iar calitatea discursului literar este insuficient configurată.
Reuşita „financiară” a romanului îi asigură lui Mihail Drumeş preluarea conducerii unei edituri („Bucur Ciobanul”). Aici, vor vedea lumina tiparului mai multe cărţi pentru copii şi tineret. Cele mai multe erau biografii ale unor oameni celebri: Dante, Gutenberg, Magellan, Mozart, Nobel, dar şi informaţii despre invenţii şi mari realizări (locomotiva, telegraful, automobilul, avionul); însă, cel mai mare succes l-au avut prelucrările din folclorul românesc (şi nu numai) şi repovestirile unor capodopere ale literaturii universale aparţinând lui Homer, Defoe, Swift, Schiller, Goethe ori Mark Twain.
„Scrisoarea de dragoste”, publicat în 1938 (varianta definitivă va vedea lumina tiparului în 1968), are drept „model” pe celebrul personaj Julien Sorel; este povestea unui parvenit capabil să îşi sacrifice iubirea pentru a-şi atinge scopul. Prin comparaţie, personajul feminin este o suavă apariţie în roman, care depăşeşte mult, în forţă artistică, personajul masculin. Finalul romanului diminuează, credem noi, secvenţele valoroase ale construcţiei epice anterioare.
„Elevul Dima dintr-a şaptea” (1945) este expresia trăită a unui mediu şcolar nou. Partea I narează unele mici evenimente care marchează viaţa de elev (cunoaşterea colegilor, adaptarea la noul mediu şcolar, trăirea primelor emoţii şi tulburări erotice), iar partea a doua surprinde în înşiruire de mici aventuri ale vârstei.
Pasiunea pentru teatru a lui Mihail Drumeş se manifestă de timpuriu, încă din anii adolescenţei. „O crimă pasională” este o piesă de teatru de tinereţe, care a fost scrisă şi jucată pe scenă încă din 1934, dar vede lumina tiparului abia în 1941. Satira „Codrul Vlăsiei”, scrisă în această perioadă, va fi jucată la Galaţi peste 25 de ani, iar „Năluca” (dramatizare a romanului „Scrisoare de dragoste”) va fi difuzată numai la Radio.
Analizând opera scriitorului nu putem să nu remarcăm un paradox: De ce un scriitor atât de citit, nu a fost remarcat de critica literară şi nu şi-a găsit locul în rândurile literaturii mari? Autorul devenise un scriitor popular; cărţile sale erau citite şi recitite; cititorii erau entuziasmaţi de lectura cărţilor sale. Cu toate acestea, consacrarea estetică întârzia să vină; critica literară rămânea inertă la succesul lui Mihail Drumeş. În cărţile lui, emoţiile sunt adesea împinse spre limita lor maximă, iar întâmplările tind să se înlănţuie în crescendo. Personajele iubesc enorm, suferă enorm, greşesc enorm. Uneori, un critic poate avea impresia că autorul apasă prea mult pedala emoţiei şi că viaţa personajelor este regizată pentru a produce efectul cel mai puternic asupra cititorului. Prozatorul nu este întotdeauna subtil; uneori preferă lovitura directă în locul sugestiei.
În partea a doua a demersului nostru, vom încerca, să explicăm acest paradox.
(Va urma)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI