Simt că ar trebui să văd în fiecare frunză căzând o floare, deoarece copacul vieţii fiecăruia a crescut din „seminţele înţelepciunii” puse în noi de un Domn Trandafir (ce a fost întruchipat şi prin Doamna)!
Da! Acest sentiment îl au cei ce au crescut acele seminţe întru înflorire şi creştere şi coacere şi… până au devenit un copac viguros. Da! Acest sentiment nu este romantismul desuet al celor „născuţi mai devreme”, ci al celor ce ştiu să respecte adevărata resursă într-ale cunoaşterii şi dezvoltării personalităţii umane – ŞCOALA!
Dar, toamna nu este pentru toţi o nouă primăvară în care florile vieţii – copiii pornesc să înflorească şi să crească pe un nou drum, drumul şcolii ce se suprapune (nu perfect) cu drumul vieţii. Nu toţi simt la fel, nu pentru că ar fi răi din fire, nu pentru că nu au destui bani să-şi pregătească puii pentru şcoală: rechizite etc. … era să scriu şi uniforme (părerile fiind atât de împărţite, nu mă pronunţ!) ci pentru că prea „se dă cu băţul” în şcoală şi în slujitorii ei!!!!!
Dragi părinţi, bunici, mătuşi, credeţi cumva că omul de la catedră ar putea să perforeze o „gaură” în capul copilului şi să-i toarne toată învăţătura fără ca acesta să depună vreun efort? Credeţi cumva că desconsiderat de prea multe ori, că mereu dat ca exemplu al pragului de jos la capitolul salarii şi nivel de trai, că mereu „trăgându-l de urechi” pentru că „n-a parcurs materia cum trebuie”, că… credeţi că acest OM de la catedră mai poate păstra în sufletul său puterea de a se dărui, aşa, pe puţini bani, în continuare, fără ca măcar respectul şi recunoaşterea pentru munca sa să existe? Credeţi că Domnul Trandafir ar fi rezistat în aceste vremuri?
„Nu visa lucruri mărunte pentru că ele nu au puterea să mişte inimile oamenilor” spunea Wolfgang Goethe şi oamenii de la catedră continuă, încă…?! să viseze lucruri măreţe, dar singuri în visarea lor, singuri în drumul spre o Mecca a cunoaşterii şi devenirii, îmbrânciţi de „jmecherii” ce se laudă cât de cool au fost în şcoală şi ce sus şi bine au ajuns… Credeţi că mai pot merge mult pe un astfel de drum?
Mai grav: unii au început să trateze şcoala ca pe un inamic, ca pe un duşman al distracţiei, ca pe un detaşament de slujbaşi la catedră ce trebuie doar să execute! Să nu aibă sentimente (ce ţin de un patern aristocratic, distins şi elevat), să nu aibă prea mult curaj în a provoca un exerciţiu al devenirii personale celor încredinţaţi spre educare…să nu… să nu…
Mai e ceva frumos acum, mai e idilic pentru omul de la catedră care aşteaptă doar recunoştinţa pe măsura lucrului bine făcut şi al dăruirii sale şi care primeşte doar sarcini, ameninţări şi jigniri ce-l duc departe de Domnul Trandafir, în care şi-a dorit să fie recunoscut de cei pentru care arde???
Dragi părinţi, stimaţi colegi, dragi elevi…aţi auzit de frumuseţea începutului de şcoală de altădată, care era aşteptat cu emoţie, înfrigurare şi respect pentru Domnul Trandafir? Parafrazându-l pe marele Eminescu pot spune cel mult: Ce-au rămas din toate astea şi pentru bătrânul dascăl?
Nu! Nu cumva să credeţi că asta e starea finală a marelui Om de la catedră, nu! Pentru el şi pentru lume încă se deschide întru nemurire prin valorile sale, deoarece nimeni nu-i poate lua averea interioară, nimeni n-o poate confisca sau impozita suplimentar, pentru că şi acum: „Universul fără margini e în degetul lui mic,/Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,/Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.” (Scrisoarea I de Mihai Eminescu)
Pentru mine, ca pentru mulţi alţii dintre cei ce veţi osteni asupra acestor rânduri, Omul acela minunat ce ne-a fost dascăl s-a stins din viaţă aşa cum a trăit: simplu, frumos, în demnitate şi respect, iar odată cu el a plecat un fragment dintr-o minunată epocă. Omul a murit, s-a dus din această lume, dar a rămas amintirea lui în sufletul fiecărui elev al său, pentru că noi suntem foşti elevi ce-i poartă în suflet dragostea şi respectul…
Dar „ce s-a întâmplat însă cu simbolul” în zilele de acum?
Simbolul, Dascălul, Domnul Trandafir, se află într-o stare foarte gravă, abandonat într-un colţ, prăfuit ca şi cărţile pe care le are în bibliotecă (el mai are o bibliotecă acasă) pe care şi-a consumat mare parte din salariu… unele fiind scrise chiar de el.
Iată de ce, la început de an şcolar 2015-2016, de pe poziţia unui fost şi etern elev la şcoala vieţii, mă plec adânc şi cu respect în faţa Dumneavoastră, Omule de la catedră şi vă urez multă sănătate, putere de muncă, satisfacţii pe măsura dăruirii pe care o faceţi mereu dorindu-vă să rămâneţi dârji şi puternici în faţa tuturor încercărilor! Iar ca ajutor şi convingere îl invit din nou pe marele nostru Eminescu: „… vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina /Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” (Scrisoarea I)
Profesor Niculina NIŢĂ